mai dură decât prima, pentru că era un ordin urgent de a se da dracului jos din pat – unul de care nu avusese niciodată nevoie înainte. După ce anulă zgomotul şi lumina, îşi închipui că şi-a dat peste cap rutinele secundare, schimbând cumva ordinea impulsurilor. Apoi se concentră pe cronometrul din exoimaginea sa.

– Rahat!

Şi începu o luptă pentru a-şi trage hainele pe ea în timp ce bea ceai Assam şi mesteca nişte pâine prăjită. Un duş pe îndelete fu înlocuit cu pulverizarea unui spray igienizant de călătorie care niciodată nu avea efectul promis în reclamă, adică de a-i lăsa pe oameni ocupaţi şi fermecători, plini de prospeţime şi curaţi în timp ce alergau între întâlniri şi cluburi. În loc de asta, se grăbi să iasă din apartament cu părul de culoarea şoarecelui prost periat, cu ochii tiviţi cu roşu înţepând-o uşor din cauza spray-ului igienizant şi cu pielea mirosind a înălbitor de pin.

Grozav! Asta o să-mi aducă negreşit câteva bacşişuri grase, gândi ea morocănoasă în timp ce se grăbea în jos către garajul mare din subsolul clădirii. Trikepodul ei ieşi torcând în străzile aglomerate ale Colwyn City şi se alătură traficului de vârf de dimineaţă al navetiştilor. În teorie, traficul ar fi trebuit să fie lejer, majoritatea oamenilor folosind în prezent capsule regrav, plutind într-un confort senin deasupra vehiculelor cu roţi, cu excepţia momentelor când aterizau în sloturile de parcare special prevăzute de-a lungul marginii drumurilor sau pe platformele de pe acoperişuri. Dar, dimineaţa devreme, cei-nu-prea-înstăriţi din oraş erau în drum spre muncă, umplând reţeaua de beton aproape la toată capacitatea cu trikepoduri, maşini, biciclete şi îndesându-se în cabinele publice de transport pe şine.

Araminta era în întârziere cu o jumătate de oră când îşi trase trikepodul în spate la Niks. Se grăbi înăuntru prin uşa de la bucătărie şi încasă privirile acuzatoare ale restului personalului.

– Scuze!

Restaurantul era deja plin de mulţimea celor care luau micul dejun, manageri de nivel mediu, cărora le plăcea mâncarea naturală, pregătită mai degrabă de bucătari decât de unităţi de alimentaţie şi servită de om, nu de boţi.

Tandra reuşi să se aplece suficient de aproape în timp ce Araminta îşi lega strâns şorţul. O mirosi cu suspiciune şi-i făcu cu ochiul.

– Spray igienizant de călătorie, huh? Cred că nu ai ajuns acasă noaptea trecută.

Aramintei îi căzu capul în piept, dorind să fi apelat la o asemenea scuză.

– Am stat până târziu noaptea trecută. Un alt curs de design.

– Dragă, ar trebui să începi să arzi lumânarea la ambele capete. Eşti tânără cu adevărat şi eşti o frumuseţe de fată, ar trebui să te scoţi din nou în lume.

– Ştiu. Aşa o să fac.

Araminta trase o gură zdravănă de aer în piept. Se duse la Matthew care era atât de dezgustat că nici măcar nu o mustră. Luă trei farfurii de pe tejghea, verifică numărul mesei, îşi suci gura într-un un zâmbet şi ieşi împingând uşile.

Micul-dejun la Niks dura de obicei nouăzeci de minute. Nu exista o limită de timp, dar pe la nouă fără un sfert, ultimii clienţi se îndreptau către biroul sau magazinul unde lucrau. Ocazional, câte un turist sau doi o mai lungeau sau o întâlnire de afaceri se prelungea. Astăzi nu erau prea mulţi rămaşi. Araminta făcu penitenţă supraveghind boţii de curăţenie în timp ce feţele de masă erau schimbate, gata de a servi cafeaua de dimineaţă celor plecaţi la cumpărături şi vizitatorilor. Niks avea o poziţie bună în cartierul comercial, la distanţă de cinci blocuri de docuri în aval pe râu.

Mesele începură să se umple din nou după ora zece. Restaurantul avea un perete frontal curbat, cu o terasă subţire în jur. Araminta merse de-a lungul meselor de afară, aranjând florile în vaze mici şi preluând comenzile pentru chocoletto şi cappuccino. Asta o ţinea departe de Matthew. Încă nu-i spusese nimic, şi ăsta era un semn rău.

Puţin după ora unsprezece, femeia apăru şi începu să se deplaseze de-a lungul meselor, vorbind cu clienţii. Araminta putea vedea că unii dintre ei erau deranjaţi, făcându-i semn cu mâna să plece. De când Ethan declarase Pelerinajul cu zece zile în urmă, discipolii Visului Viu de la templul local veneau şi-i băteau pe oameni la cap. Asta începea să fie o problemă.

– Pot să vă ajut cu ceva? întrebă Araminta pe un ton tăios.

Asta era o şansă de a câştiga mai multe puncte de răscumpărare de la Matthew. Femeia era îmbrăcată într-un costum gri-cărbune de caşmir, de modă veche, dar scump, cu o fustă lungă, amplă, genul de lucruri pe care Araminta le-ar fi purtat înainte de separare, cu ceva timp în urmă, când avea bani.

Avem mai multe mese disponibile.

– Adun semnături autorizate, spuse femeia. Avea o expresie foarte determinată pe faţă. Încercăm să facem consiliul să interzică utilizarea capsulelor ingrav deasupra Colwyn City.

– De ce? întrebă Araminta înainte să apuce să se gândească.

Femeia îşi miji ochii.

– Regrav este destul de rău, dar cel puţin acestea au viteza şi altitudinea limitate în interiorul oraşului. V-aţi gândit vreodată ce s-ar întâmpla în cazul în care o unitate ingrav s-ar defecta? Zboară în parabole semibalistice, ceea ce înseamnă că se reped în jos cu jumătate din viteza orbitală.

– Ah, da, înţeleg. Observă că Matthew le privea circumspect.

– Să presupunem că s-ar prăbuşi una peste o şcoală cu viteza aceea. Sau peste un spital. Nu e nevoie de ele. E un consumerism strigător la cer, fără nicio formă de responsabilitate. Oamenii le cumpără doar pentru a se da mari. Şi există studii care sugerează că efectul ingrav afectează faliile geologice de adâncime. Am putea avea un cutremur.

Araminta se simţi mândră că n-o pufnise râsul.

– Înţeleg.

– Reţeaua de trafic a oraşului nu a fost concepută pentru asemenea viteze. Numărul de aproape-accidente autentificate creşte