Încă nerefăcut total, Jimmy avu nevoie de cîteva minute s-o ajungă. După aceea o urmări, de la o distanţă respectabilă, pînă se asigură că nu o deranja prin prezenţa lui. Abia atunci îşi aduse aminte că bidonul cu apă şi pachetul cu alimente se găseau printre resturile Libelulei. Imediat se simţi însetat şi înfometat.

Acolo, îndepărtîndu-se de el cu cinci kilometri pe ceas, se găsea singura hrană şi bătură din jumătatea aceea de lume. Indiferent de risc, trebuia să le recupereze.

Se apropie prudent de crab, venind dinspre dreapta. Înaintînd cu aceeaşi viteză, îi studie atent ritmul picioarelor, pînă cînd reuşi să-i anticipeze fiecare mişcare. În clipa în care se simţi pregătit, murmură iute: „Scuză-mă” şi ţîşni să-şi înşface bunurile. Jimmy nici nu visase că va ajunge vreodată să-şi exercite talente de hoţ, şi fu încîntat de succesul obţinut. În aceeaşi secundă se retrase, fără ca fiinţa să-şi fi încetinit pasul.

Rămase cu vreo zece metri mai în urmă, îşi umezi buzele cu apa din bidonaş şi începu să mestece un baton de carne concentrată. Mica victorie îl făcea să se simtă fericit. Era acum capabil să rişte un gînd şi despre viitor.

Cît timp trăia, speranţa dăinuia, deşi nu-şi imagina nici o modalitate de salvare. Chiar dacă tovarăşii săi ar fi traversat oceanul, cum putea să ajungă la ei? „Găsim noi o cale”, promisese Controlul. „Ţărmul ăsta nu ocoleşte întreaga lume fără să nu se întrerupă pe undeva”. Fusese tentat să dea replica „De ce nu?”, însă renunţase.

Unul din lucrurile cele mai stranii legate de explorarea lui Rama îl reprezenta faptul că reuşeai întotdeauna să-ţi zăreşti destinaţia. Aici, curbura lumii nu ascundea, ci dezvăluia. De cîtva timp Jimmy devenise conştient de obiectivul crabului; sus, în terenul ce părea că se ridică înaintea lui se afla o adîncituri largă de o jumătate de kilometru. În continentul sudic se găseau trei asemenea gropi. Din Butuc fusese imposibil de apreciat adîncimea lor. Toate trei fuseseră botezate după cratere lunare importante, iar în prezent el se apropia de Copernic. Numele nu era foarte bine ales, nu existau versanţi ridicaţi de jur împrejur şi nici un vîrf central. Copernic era pur şi simplu o gaură adîncă, sau un puţ cu pereţi perfect verticali.

După ce se apropie îndeajuns pentru a privi înăuntru, Jimmy izbuti să zărească o pînză de apă tulbure, verde-plumburie, la vreo jumătate de kilometru mai jos. Aceasta însemna aproximativ la nivelul oceanului, iar el se întrebă dacă nu cumva exista o cale de comunicare.

În interiorul puţului se răsucea o rampă în spirală, săpată în perete aidoma ghinturilor unei gigantice ţevi de tun. Înăuntru păreau să fie însă o mulţime de curbe spiralate; abia după ce le urmări o vreme, tot mai nedumerit, Jimmy înţelese că nu era vorba de o singură rampă, ci de trei, defazate între ele cu 120°. Într-un alt context, întregul ansamblu ar fi fost considerat un impresionant tour de force arhitectural.

Cele trei rampe se sfîrşeau în apă, dispărînd sub suprafaţa opacă. În apropierea ei, Jimmy zări un grup de tuneluri ori de peşteri întunecate; păreau destul de sinistre şi se întrebă dacă înăuntru locuia cineva. Poate că Ramanii erau amfibii…

Cînd crabul se apropie de marginea puţului, tînărul bănui că avea să coboare pe una dintre rampe, probabil transportînd resturile Libelulei altei entităţi, capabilă să le evalueze. Crabul se opri însă la margine, îşi întinse fără ezitare aproape jumătate din corp deasupra abisului, deşi o eroare de numai cîţiva centimetri i-ar fi adus dezastrul şi se scutură brusc. Fragmentele Libelulei căzură rostogolindu-se în hău, odată cu lacrimile lui Jimmy privind trist în urma lor. Gîndi cu amărăciune, e lămurită aşadar şi problema inteligenţei acestei creaturi.

Crabul se întoarse apoi şi se îndreptă spre Jimmy, aflat la circa zece metri. Voi avea parte de acelaşi tratament? se întrebă el. Spera ca aparatul TV să nu tremure prea tare în vreme ce transmitea Controlului imaginea monstrului apropiindu-se rapid.

― Ce sugeraţi? şopti nervos, fără să spere într-un răspuns folositor. Îl consola prea puţin faptul că ar fi intrat în istorie. Mintea îi analiză cu iuţeală variantele discutate în eventualitatea unei asemenea întîlniri. Pînă atunci totul rămăsese la nivel de teorie. El era primul care să le verifice în practică.

― Nu fugi pînă nu eşti sigur că-i ostil, i se răspunse tot în şoaptă.

Unde să fug? Considera că putea întrece creatura într-un sprint de 6 sută de metri, dar o certitudine tulburătoare îi spunea că în privinţa rezistenţei nu-i făcea faţă.

Încet, înălţă ambele mîini cu palmele întinsa De două sute de ani oamenii discutau gestul acesta; oare orice fiinţă din univers avea să-l interpreteze ca „Vezi… nu sînt înarmat?” Nimeni nu avusese însă altă idee mai bună.

Crabul nu reacţionă în nici un fel şi nu încetini pasul. Trecu pe lîngă el, ignorîndu-l complet şi îndreptîndu-se hotărît către sud. Simţindu-se extrem de penibil, reprezentantul lui Homo Sapiens urmări Primul Contact îndepărtîndu-se în cîmpia ramană, total indiferent la prezenţa lui.

Rareori în viaţă fusese atît de umilit. Apoi îi veni în ajutor simţul umorului. La urma urmei, nu era mare lucru să fii neglijat de o maşină de gunoi. Mai rău ar fi fost dacă l-ar fi întîmpinat ca pe un frate de multă vreme pierdut…

Se întoarse la baza lui Copernic şi privi în jos spre apele opace. Observă nişte forme vagi, unele destul de mari, deplasîndu-se încetişor înainte şi înapoi sub apă. Brusc, una dintre ele se îndreptă către cea mai apropiată rampă în spirală şi ceva aducînd cu un tanc miriapod porni lungul urcuş. După cum înaintă, drumul avea să-i ia o oră; dacă reprezenta o ameninţare, atunci era una foarte lentă.

Zări după aceea o mişcare mult mai rapidă lîngă una dintre intrările grotelor de la nivelul apei. Ceva se deplasa cu iuţeală pe rampă, dar nu reuşi să focalizeze sau să-i distingă forma. Privea parcă un vîrtej de praf, de