în privința vârstei ei s-au încins controverse mai îndelungate, Elvira susținând că trebuie să aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în legături mai puțin încordate cu ea, declarând că n-are mai mult de douăzeci și doi. Laura întindea înadins discuția despre Lucreția, spre a face pe placul Elvirei...

Toată vremea însă Laura ardea de nerăbdare. Aurel nu mai venea. Ce-o fi pățit? S-o fi supărat poate? Fel de fel de întrebări o chinuiau. Își găsea sieși vini închipuite cu care l-o fi mâhnit, apoi iar îl mustra în gând pe el pentru că nu se ține de cuvânt... Trimise pe Ghighi de câteva ori în curte, să vadă dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de seamă invitatele. Se cutremura când soră-sa, întorcându-se îi făcea un mic „nu” din cap. În cele din urmă fetele i-au simțit neliniștea și Elvira, în temeiul intimității lor, a întrebat-o chiar, în taină:

— N-ai invitat pe Aurel?

— Ba da... Îl așteptam, dar nu mai știu... Oh! șopti Laura cu ochii înlăcrimați, și Elvira îi răspunse cu o privire plină de mângâiere și compătimire.

Mai târziu Laura începu să iasă ea însăși în cerdac, să se uite cu inima strânsă spre Jidovița, de unde trebuia să sosească Aurel. Dăscălița, din ce în ce mai ursuză, mereu o cicălea că „nu mai pleacă nebunele astea?”

În sfârșit fetele se porniră să vorbească despre literatură, ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. Ghighi, care știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu și pe ale lui Coșbuc, se oferi să declame fiecăreia câte o strofă care i se potrivește mai bine.

În vreme ce Ghighi stârnea veselia tuturor, Laura ieși iar în pridvor. Simțea cum o năpădesc lacrimile și trebui să facă o sforțare grea să se stăpânească. Își rezemă brațul de un stâlp al cerdacului și-și culcă pe braț capul tulburat de gânduri dureroase. Stând așa pierdută, auzi deodată un glas timid, puțin cântat, care-i străpunse inima. Își aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de emoție. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, ședea Aurel. Într-o clipire fata fu lângă ei.

— Erai aici și nici nu ne-ai dat de știre, domnule Ungureanu! îi zise întinzându-i mâna cu o imputare cochetă. Toate fetele te așteptau... Nu ești deloc drăguț și sunt supărată pe dumneata...

Aurel se sculă zăpăcit de sfială, roșindu-se și bâlbâind:

— Am stat puțin de vorbă cu domnul învățător.

Laura avu o tresărire. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care zâmbea șiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai încurcat, cu un surâs silit și caraghios... „I-a spus!” își zise ea încruntându-se o clipă la Herdelea. Dar apoi își adăugă: „Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i explic eu!” Și înfășură pe Aurel într-o privire caldă, drăgăstoasă, chemându-l:

— Acuma vino, nu mai întârzia! Ești așteptat!...

Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, băiatul unui țăran înstărit din Teaca, cu fața osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu niște mâini mari și palme veșnic umede, cu mișcări stângace parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutând să se arate bine-crescut, îmbrăcat bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat. Își petrecea toate vacanțele prin Armadia, unde mamele ambițioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor pentru când va ieși doctor...

Toată sindrofia îl primi cu însuflețire, iar Ghighi îi aduse îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, având grijă să-i pună smântână de două degete, deoarece Laura observase că-i place mult.

De altfel studentul venea cu o veste mare: data „balului din octombrie” a fost amânată pentru mijlocul lui noiembrie, din pricină că lăutarii erau angajați până atuncea în alte părți.

— Chiar azi am trimis invitațiile cu poșta... Toată ziua am scris adrese, de aceea am și întârziat... Mă gândisem să aduc chiar eu invitația dumneavoastră – adăuga către Laura –, dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin poștă... mai oficial...

— Mai bine făceai dacă o aduceai... Cel puțin am fi văzut programul!...

Aurel, ca „aranjor”, le destăinui toate amănuntele programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie drăguț, medicinistul profită de ocazie și le ceru să-i rezerve fiecare câte o tură de vals, cel mai puțin. Propunerea produse mare emoție. Elvira hotărî:

— Eu zic așa: întâia tură să ți-o dea Laura... Tu vrei, Laura dragă?

— Dacă credeți voi? se roși Laura bucuroasă.

— De asemenea și cadrilul al doilea...

Când auzi de cadrilul al doilea, adică al îndrăgostiților, Laura se îmbătă de fericire și răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului... Elvira împărți tuturor cu dreptate câte o tură, iar fetele, în semn de mulțumire, îi opriră ei cadrilul întâi, cu condiția să aibă vizavi pe Laura...

— Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! curmă Elena planurile ce se înșirau nesfârșite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor...

Se urniră deodată cu toții. Laura le mai zise să nu se grăbească, dar numai cu jumătate gura. Nădejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea rămâne în patru ochi cu Aurel.

— Să nu mergeți departe că acuși se întunecă! strigă Herdelea după Laura și Ghighi care porniseră să-și întovărășească prietenele.

O luară pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri binevenite