– Dă-te mai așa, drăguță, și aruncă o privire pe hol, te rog, în caz că vine cineva. Cred că a sosit momentul să ne scriem singuri poveștile.

Douăzeci de minute mai târziu, Nancy se simțea mult mai bine. Îi trecu o idee prin cap.

– Denden, spuse, în timp ce băga la loc hârtiuțele lui Timmons, ca să nu se prindă că-i scormonise cineva prin lucruri, ai ceva planuri mâine-seară?

Capitolul 20

Încuietoarea se deschise c-un zornăit, iar Henri se uită încet în jur. Durerea nu mai înceta acum. Era biciuit și bătut din oră-n oră, zi de zi, rănile nu-i erau lăsate să se vindece, singurul lui sentiment era de epuizare și o dorința aprigă să se termine totul. Speranța se dusese și, în lumina albă a durerii, uneori chiar și dragostea, credința și chiar el însuși dispăreau.

Adesea, Böhm spunea ceva care îi amintea că la un moment dat fusese Henri Fiocca, un bărbat bogat și fericit, cu o nevastă frumoasă, care trăia zi de zi în lux și lumină. Era doar un vis. Ușa se dădu de perete. Henri se aștepta să-l vadă pe torționarul cu mutră de șobolan și ochelari – era uimitor cum reușea omul ăsta să scoată noi valuri de durere din el, din cârpa de om care ajunsese –, dar era Böhm.

– Monsieur Fiocca, aveți un musafir, spuse Böhm în franceza lui ezitantă, cu accent englezesc.

Böhm studiase psihologie la Cambridge înainte de război, își aminti Henri și, ocazional, când mai stăteau de vorbă, îi povestea cu lux de amănunte despre clădirile remarcabile și oamenii extraordinari cu care se întâlnise acolo. Böhm nu era niciodată în cameră când Henri era biciuit până îi cădea pielea de pe spate. Venea doar după.

„Un musafir?“ Asta însemna că lumea de dincolo de ziduri încă mai exista. Ce ciudat! Se gândi la Nancy. Dacă o prindeau, oare erau suficient de sadici încât să-i pună împreună? Da. Ar fi torturat-o în fața lui. Fără îndoială că studiile lui Böhm îl învățaseră că o astfel de întâlnire l-ar fi făcut să cedeze în sfârșit. Dacă Böhm o capturase pe Nancy, dacă îi aducea dovezi că o capturase, Henri i-ar fi zis numele tuturor membrilor Rezistenței, numele fiecărui evadat cu care împărțise o pâine, fiecare ascunzătoare pe care o cumpărase cu banii jos la începutul războiului, ca să o scutească de măcar un pic de durere. Nu ar fi eliberat-o, cu siguranță. Böhm îi dăduse de înțeles în discuțiile lor că se prinseseră ca ea e Șoarecele Alb. Dar dacă Böhm ar fi adus-o pe Nancy și ar fi zis: „Spune-ne tot ce știi și pur și simplu o împușcăm, fără tortură, fără viol“, Henri ar fi acceptat.

Böhm aduse două scaune pliante de metal din hol și le așeză lângă patul lui Henri.

– Îmi cer scuze, monsieur Fiocca, ar fi trebuit să spun doi musafiri.

Se uită peste umăr.

– Monsieur, madame...

Timid, târșâindu-și picioarele, tatăl și sora lui Henri intrară în cameră. Gabrielle icni scurt și își duse batista la gură și la nas, apoi înaintă încet spre el cu mâna întinsă. Tatăl lui rămase în spate, lângă ușă, cu gura întredeschisă, tremurând din umeri.

– Vă las să stați de vorbă, spuse Böhm cu un zâmbet cald și închise ușa în urma lui.

Henri nu putea să se miște, nu avea chef să vorbească.

Sora lui veni spre marginea patului clătinându-se și se prăbuși în genunchi, urlând.

– Ce ți-a făcut femeia aia? O, Doamne, ai milă!

Tatăl lui se trânti greoi pe unul dintre scaune. Henri o studie pe Gabrielle cu singurul ochi cu care mai vedea. Ea își ridică fruntea din nou și reuși o clipă să-i pună mâna pe umăr. Henri nu era sigur dacă e îmbrăcat sau nu. Mereu îl dezbrăcau înainte să-l biciuiască, uneori îl îmbrăcau la loc, alteori nu. Încetase de mult să-i mai pese.

– Spune-le ce știi, Henri. Asta era vocea tatălui său sau, în orice caz, o variantă spartă a vocii lui. Böhm zice că deja a capturat mare parte din rețeaua Rezistenței din Marsilia. Vrea doar să-i zici despre Nancy, unde ar putea fi, ce știi de planurile ei.

– După aia o să-ți dea drumul, chițăi Gabrielle. O să ne lase să te ducem acasă și să te îngrijim. Doamne, Henri, nu ai suferit destul pentru ea?

Henri își linse buzele, înțelegând în final despre ce era vorba. Ei dădeau vina pe Nancy. Credeau că e vina ei că era închis aici, semiconștient, sfâșiat de bici, cu degetele rupte, cu unghiile smulse, cu fața de nerecunoscut. Ei credeau că e vina ei. Cum putea să se tragă din asemenea oameni? Gestapoul îi făcuse asta. Dorința de putere a unui grup de fanatici smintiți care reușiseră cumva să-și otrăvească propriul popor și își răspândiseră otrava și în afară. Naziștii care se foloseau de frică