Nu avea puterea să le explice toate astea. O să lase treaba asta în seama altor bărbați și a altor femei sau poate în seama lui Dumnezeu.

– Lăsați-mă-n pace.

Gabrielle se întoarse spre tatăl lor. Părea dusă.

– Papa! Fă-l să-nțeleagă! Ce mai contează acuma, că oricum târfa a fugit?

– Henri, trebuie să te gândești la familia ta, spuse tatăl.

Deci ea scăpase. Henri nu fusese sigur când Böhm îi spusese că le-a scăpat printre degete. Se gândise că poate era vreo șmecherie de-a lui ca să-l facă să vorbească, să-i spună secretele lui Nancy. Și slavă Domnului, voia să vorbească despre ea! Dar Gabrielle nu ar fi putut să-l păcălească așa, nu era o actriță bună, Nancy chiar scăpase.

Durerea era încă acolo, dar Henri mai simțea ceva. Liniște, poate. Da, asta era. Nu fusese cine știe ce credincios, iar Nancy nu putea să suporte nimic legat de Dumnezeu, dar Henri simțea ceva dincolo de durere acum, un loc răcoros și liniștit, care avea să-l primească la momentul potrivit. Și poate că nu mai era mult.

– Nu ești demnă să atingi poalele fustei soției mele, îi spuse el. Spera că asta spusese – îi era din ce în ce mai greu să formeze cuvinte inteligibile. Lăsați-mă, amândoi, lăsați-mă-n pace.

Gabrielle începu să plângă, tatăl lui se înfurie și se rugă de el, dar asta nu însemna nimic pentru Henri. Îi observa de la o mare înălțime, cuvintele lor sunau înfundat și erau lipsite de sens.

Închise ochii și, când îi deschise din nou, plecaseră. Böhm stătea pe unul dintre scaunele pliante, uitându-se fix la el.

– Ce dezamăgire! începu el. Stătea aplecat în față, cu coatele pe genunchi. Familia ta, adică. Speram că o să reușească să te înduplece, măcar un pic. Le-am spus să-ți povestească despre patul moale care te așteaptă acasă, despre cum Nancy și-ar dori să vorbești cu mine, că n-ar mai fi contat oricum, doar a scăpat.

Pleoapele lui Henri tresăriră, însetate după orice strop de informație. Böhm își încreți nasul.

– Da, a ajuns în Londra. Am auzit că a fost recrutată de niște sabotori și criminali amatori. Oficial, este membră a unității auxiliare de infirmiere, dar pare exact genul de femeie pe care armata britanică o trimite aici ca să le facă treaba în locul lor. Teroriști nenorociți!

Se lăsă pe spate în scaun și își încrucișă picioarele.

– Zâmbiți, monsieur Fiocca? Mi-e greu să-mi dau seama. Nu aș fi atât de încântat în locul dumneavoastră. Știți ce le facem spioanelor când le prindem. Se roagă de noi să le împușcăm la final. Am văzut-o cu ochii mei de multe ori.

Se uita țintă la peretele gol de deasupra patului lui Henri în timp ce vorbea.

– Rezistă cel mult câteva săptămâni în spatele liniilor inamice și reușesc, în cel mai bun caz, să ne încurce un pic, după care le prindem și le strângem cu ușa până-și vomită toate secretele. Asta se va întâmpla și cu Nancy a dumneavoastră.

Ultimele cuvinte ieșiră prea înfocat, prea pline de venin. Preț de o clipă, masca se crăpă și cu o curiozitate distantă, Henri văzu omul din spatele ei. Böhm o ura pe Nancy, o ura pentru ce făcuse, pentru cine era, ce reprezenta. O femeia care făcea ce voia și ce credea ea că e bine.

Nancy.

Böhm se aplecă în față stârnit, înfometat și foarte curios.

– Ce ai spus, Henri?

– Am spus, Henri articula fiecare cuvânt cu mare grijă, că va trebui s-o prindeți mai întâi.

Böhm se ridică atât de repede în picioare că dărâmă scaunul de metal care se prăbuși în spatele lui. Asta i se păru foarte amuzant lui Henri. Merse cu pași repezi spre ușă și strigă în hol.

– Heller! Monsieur Fiocca e pregătit!

Și asta i se păru atât de amuzant lui Henri, încât râse printre dinții săi sparți când plecă Böhm. Doi dintre oamenii lui Heller îl ridicară din pat și îl târâră pe hol către beci. Probabil că unii dintre ceilalți prizonieri îl auziră, pentru că în urma lui o voce slabă și dogită începu să cânte Marseilleza, apoi încă una și încă una.

Heller se înroși la față.

– Gura! Gura toată lumea!

Vocile continuară, aspre și urâte ca vocile bețivilor când se închid cârciumile și la fel de greu de oprit, iar Henri râse din nou. Încă le mai auzea când îl trântiră pe jos în camera galbenă. Stătea întins pe gresia scăldată-n sânge, râzând în continuare și ascultând vocile îngerilor lui ponosiți.

Capitolul 21

Nancy se întorsese pe Baker Street. Doamne, oare trecuseră