Mai vorbi şi despre frăţia dintre poporul rus şi cel american, despre faptul că aceste două naţiuni vor stârpi molima nazismului, care voia să contamineze întreaga lume.

Sirenele Dresdei începură să urle jalnic.

Americanii, paznicii şi Campbell se refugiară într-un compartiment metalic pentru depozitarea cărnii, tăiat chiar în stâncă, sub abator. Acolo jos se ajungea pe o scară de fier cu uşi metalice la ambele capete.

În încăperea subterană, de câteva cârlige de fier atârnau oi, vaci, porci şi cai. Aşa merg lucrurile. Mai rămăseseră mii de cârlige care aşteptau goale. Temperatura se menţinea scăzută în mod natural. Nu existau nici un fel de instalaţie frigorifică. Pentru iluminat se foloseau luminări, încăperea fusese spoită şi mirosea a fenol. De-a lungul pereţilor se înşirau nişte bănci joase. Americanii se aşezară pe ele, ştergând cu spinările varul de pe ziduri.

Howard W. Campbell jr. rămase în picioare, la fel ca paznicii. Discuta cu nemţii într-o germană impecabilă. La vremea lui scrisese în germană mai multe poezii şi piese de teatru care se bucuraseră de popularitate, şi se căsătorise cu o celebră actriţă germană pe nume Resi North. Acum ea era moartă, fusese ucisă în timpul unui spectacol pentru trupele din Crimeea. Aşa merg lucrurile.

În noaptea aceea nu se întâmpla însă nimic deosebit. De-abia în noaptea următoare aveau să moară la Dresda aproape o sută treizeci de mii de oameni. Aşa merg lucrurile. Billy începu să moţăie acolo, în încăperea pentru depozitat carne. Se pomeni prins din nou, cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, în discuţia avută cu fiica lui la începutul acestei povestiri.

- Tată, tată, zicea ea, ce-o să ne facem noi cu tine?

Şi aşa mai departe.

- Ştii pe cine aş fi în stare să omor? îl întrebă ea.

- Pe cine ai fi tu în stare să omori ?

- Pe individul ăla, Kilgore Trout. Fireşte, Kilgore Trout era şi este scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică. Billy nu numai că citise zeci de cărţi scrise de Trout, dar se şi împrietenise cu Trout atât cât se poate împrieteni cineva cu Trout, care e un om sarcastic.

Trout locuieşte cu chirie într-un subsol din Uium, cam la trei kilometri de frumoasă casă albă a lui Billy. Nici el singur nu ştie câte române a scris până acum - probabil că vreo şaptezeci şi cinci. Aşadar, Trout o duce de azi pe mâine, câştigându-şi existenţa ca distribuitor de tiraj la ziarul Uium Gazette. Se ocupă de băieţii care vând ziare - intimidează, măguleşte şi trage pe sfoară nişte bieţi copii.

Billy îl întâlnise pentru prima oară în 1964. Billy tocmai trecea cu Cadillacul pe o alee dosnică din Uium şi deodată dădu cu ochii de o mulţime de băieţi cu biciclete, care blocau drumul. Se ţinea un fel de miting. Un bărbat cu barbă le predica ceva băieţilor. Omul părea temător şi periculos totodată, şi în mod evident foarte potrivit pentru slujba lui. Pe vremea aceea Trout avea şaizeci de ani. Le spunea puştilor să catadicsească să mai coboare de pe biciclete şi să-i convingă pe clienţi să se aboneze şi la blestemata ediţie de duminică. Le promitea băieţilor că cine va vinde în următoarele două luni cele mai multe abonamente pentru ediţia de duminică va primi gratuit, fir-ar al dracu', pentru el şi părinţii lui, o excursie de şapte zile la Martha's Vineyard.

Şi aşa mai departe.

Unul dintre băieţi era de fapt o fată. Ea se entuziasma cel mai tare.

Figura paranoică a lui Trout îi era teribil de cunoscută lui Billy, care o văzuse pe supracoper-tele atâtor cărţi. Dar, întâlnind-o pe neaşteptate într-o alee din propriul lui oraş, Billy nu se dumirea de ce figura îi era atât de cunoscută. La început crezu că poate îl întâlnise pe ţicnitul ăsta pe undeva la Dresda. Trout arăta leit ca un prizonier de război.

În acel moment faţă ridică mâna.

- Domnule Trout, zise ea, dacă o să câştig, pot s-o iau şi pe soră-mea?

- Cum s-o iei? se răsti Kilgore Trout. Crezi că banii cresc în pom?

În paranteză fie spus, Trout scrisese o carte despre un pom care făcea bani. Pomul avea bancnote de douăzeci de dolari în loc de frunze, obligaţiuni în loc de flori şi diamante în loc de fructe. Atrăgea o mulţime de oameni, care se omorau între ei la rădăcina lui, transformîn-du-se astfel într-un foarte bun îngrăşământ. Aşa merg lucrurile.

Billy îşi parcă maşina pe alee şi se apucă să aştepte sfârşitul mitingului. Deşi participanţii începură să se risipească, Trout tot mai avea ceva de discutat cu unul dintre băieţi. Băiatul voia să renunţe la slujbă pentru că era prea istovitoare, orele de muncă prea numeroase, iar plata prea mică. Pe Trout problema nu-1 lăsa rece, deoarece dacă băiatul într-adevăr pleca, Trout trebuia să preia el însuşi traseul acestuia până când avea să găsească un alt fraier.

- Tu ce eşti? îl întrebă Trout pe băiat cu un ton dispreţuitor. Vreo minune fără măruntaie?

Şi acesta era tot titlul unei cărţi de Trout: Minunea fără măruntaie. Era o carte despre un robot căruia îi mirosea rău gura şi care deveni foarte simpatizat după ce se vindecă de această boală. Ceea ce însă făcea povestirea cu totul remarcabilă, ţinând cont că fusese scrisă în 1932, era faptul că ea prezicea folosirea pe scară largă a unor substanţe incendiare gelatinoase pentru exterminarea oamenilor.

Ele erau aruncate din avioane de nişte roboţi. Roboţii nu aveau nici conştiinţă şi nici circuite care să le permită să-şi imagineze ce se va întâmpla cu fiinţele umane de la sol.

Robotul principal din cartea lui Trout arăta exact ca o fiinţă umană, putea să vorbească, să danseze şi aşa mai departe, făcea curte la fete. Şi nimeni nu-i purta vreo pică pentru faptul că aruncă peste oameni substanţe incendiare. În schimb, halitoza lui era considerată de neiertat. Până la urmă însă robotul reuşi să se scape de ea, după care dobândi simpatia întregii specii umane.

Trout pierdu în dispută cu băiatul care voia să renunţe la slujbă. Încercase el să-i amintească de toţi milionarii care în copilărie vânduseră ziare, dar băiatul îi răspunse:

- Mda, dar pariez că s-au