Şi băiatul aruncă la picioarele lui Trout tolba sa plină de ziare, cu lista abonaţilor deasupra. Acum era de datoria lui Trout să distribuie aceste ziare. El nu avea maşină, nu avea nici bicicletă şi se temea de câini ca de moarte.

De undeva se auzi lătratul unui câine.

Tocmai când Trout, cu un aer lugubru, îşi lua tolba pe umăr, Billy Pilgrim se apropie de el.

- Domnule Trout...

- Ce doriţi ?

- Vă rog... nu cumva sunteţi Kilgore Trout?

- Chiar el.

Trout bănuia că Billy venise cu vreo recla-maţie privind modul cum i se distribuiseră ziarele. Nu se gândea niciodată la faptul că mai era şi scriitor, pentru simplul motiv că lumea nu-1 lăsa să se vadă în această postură.

- Scriitorul ? - Ce anume ?

Billy era convins că se înşelase.

- Există un scriitor cu numele de Kilgore Trout.

- Chiar există? Trout avea un aer nătâng şi uluit.

- N-aţi auzit de el? Trout clătină din cap.

- Nimeni, absolut nimeni n-a auzit de el.

Billy îl ajută pe Trout să distribuie ziarele, oprind Cadillacul în faţa tuturor caselor de pe listă. Billy îşi asumase toată responsabilitatea. El depista adresele şi tot el le bifa. Mintea lui Trout rămăsese complet înmărmurită. Nu mai întâlnise până atunci un alt admirator al cărţilor sale, iar Billy era fără doar şi poate un admirator extrem de avid.

Trout îi mărturisi că niciodată nu văzuse vreuna dintre cărţile lui expusă spre vânzare sau bucurându-se de reclame sau recenzii.

- În toţi anii aceştia, conchise el, n-am făcut decât să deschid larg fereastra şi să fac dragoste cu întreaga lume.

- Probabil că aţi primit, fără îndoială, o mulţime de scrisori, spuse Billy. Eu unul am simţit de multe ori nevoia să vă scriu.

Trout ridică în sus degetul arătător.

- Una singură.

- Era o scrisoare elogioasă?

- Era scrisă de un dement, care zicea că ar trebui să devin preşedintele întregii lumi.

Mai târziu se dovedi că persoana care scrisese această scrisoare era Eliot Rosewater, prietenul lui Billy din spitalul veteranilor de lângă Lake Placid. Billy îi povesti lui Trout despre Rosewater.

- Fir-ar să fie! Eu credeam că e un puşti de vreo paisprezece ani, zise Trout.

- E un bărbat în toată puterea cuvântului -a fost căpitan în timpul războiului.

- Dar scrie că un puşti de paisprezece ani, insistă Kilgore Trout.

Billy îl invită pe Trout la a optsprezecea aniversare a căsătoriei lui, care urma să aibă loc peste două zile. Acum petrecerea era în toi.

Trout se afla în sufrageria lui Billy şi înfuleca nişte gustări. Cu gura plină de brânză Philadelphia şi de icre de somon, se întreţinea cu nevasta unui optometrist. Într-un fel sau altul, toţi invitaţii aveau tangenţă cu optome-tria, exceptîndu-1 pe Trout. Tot el era singurul care nu purta ochelari. El constituia marea senzaţie a serii. Deşi nimeni nu-i citise cărţile, erau cu toţii emoţionaţi să ştie că aveau în mijlocul lor un scriitor în carne şi oase.

Trout discuta acum cu o anume Maggie White, care renunţase la meseria ei de asistentă dentară pentru a deveni menajera unui optometrist. Era foarte drăguţă. Ultima carte pe care o citise fusese Ivanhoe.

Billy Pilgrim stătea pe-aproape şi ascultă, pipăind totodată ceva în buzunarul pantalonilor. Era un dar pe care se pregătea să-1 ofere nevestei lui - o cutiuţă de satin conţinând un inel cu un safir în formă de stea. Inelul valora opt sute de dolari.

Adulaţia cu care era privit Trout, deşi prostească şi incompetentă, acţiona asupra lui ca marijuana. Trout era fericit, gălăgios şi îndrăzneţ.

- Mă tem că nu prea citesc cât ar trebui, declară Maggie.

- Toţi ne temem de câte ceva, replică Trout. Eu mă tem de cancer, de şobolani şi de câini Doberman.

- Deşi ar trebui să ştiu, mărturisesc că nu ştiu, aşa că permiteţi-mi să vă întreb, continuă Maggie. Care e cea mai celebră carte a dumneavoastră?

- O carte despre funeraliile unui vestit bucătar francez.

- Pare ceva extrem de interesant.

- La funeralii participă toţi marii bucătari ai lumii. E o ceremonie impunătoare.

Trout inventa subiectul pe măsură ce povestea.

- Înainte de-a se închide coşciugul, asistenţa îndoliată presară pe defunct pătrunjel şi boia de ardei.

Aşa merg lucrurile.

- Chiar aşa s-a întâmplat? întrebă Maggie White.

Maggie era cam prostuţă, dar avea harul senzaţional de a te îndemna să faci copii. De cum o vedeau, bărbaţii simţeau pe loc dorinţa de a-i face câţiva copii. Până acum ea n-avea nici un copil. Folosea mijloace contraceptive.

- Fireşte că aşa s-a întâmplat, o asigură Trout. Dacă aş scrie ceva ce nu s-a întâmplat în realitate şi aş încerca să vând cele scrise, aş intra la puşcărie pentru fraudă! Maggie îi dădu crezare.

- La aşa ceva nu m-aş fi gândit.

- Nici acum nu-i prea târziu.

- E ca la reclame. În reclame trebuie să spui adevărul; dacă nu, o sfecleşti.

- Exact. Se aplică aceleaşi legi.

- Credeţi că s-ar putea să scrieţi cândva şi despre noi?

- Scriu despre tot ce mi se întâmpla.

- Înseamnă că trebuie să am grijă ce vorbesc.

- Asta cam aşa-i. Şi nu vă ascult numai eu. Ascultă şi cineva de-acolo din cer. Şi în ziua Judecăţii de Apoi ţi se reamintesc toate câte ai spus şi le-ai făcut. Dacă se dovedeşte că sunt lucruri rele şi nu bune, cu atât mai prost, pentru că în cazul acesta rămâi veşnic pradă flăcărilor. Iar durerea pricinuită de flăcări nu se stinge niciodată.

Sărmana Maggie se făcu lividă. O crezuse şi pe ăsta şi rămase de-a dreptul împietrită.

Kilgore Trout izbucni în râs. O icră de somon îi zbură din gură şi ateriză direct în decolteul lui Maggie.

În acea clipă un optometrist ceru să se facă linişte şi rosti un toast în cinstea lui Billy şi a Valenciei, a căror aniversare era. Conform programului, cvartetul vocal al optometriştilor, Scop, începu să cânte în timp ce invitaţii ciocneau paharele, iar Billy şi Valencia se îmbrăţişară îmbujoraţi. Ochii tuturor străluceau de emoţie. Cântecul se intitula „Vechea mea gaşcă".

Hei!, începea cântecul, aş da orice să-mi revăd vechea gaşcă. Şi aşa mai departe. Puţin mai încolo urmă: Vă las pe toţi cu