Brusc, Billy Pilgrim se simţi tulburat de cântec şi de aniversare. Nu avusese nicicând prieteni vechi, băieţi şi fete dragi, dar în orice caz le simţea lipsa acum, când auzea inflexiunile dureroase, lente ale vocilor - acordurile deliberat false, tot mai false, insuportabil de false şi apoi un acord sufocant de dulce, urmat din nou de nişte acorduri false. Billy avu nişte reacţii psihosomatice foarte puternice la schimbările acordurilor. Gura i se umplu cu gust de limonada, iar faţa îi luă o expresie grotescă, de parcă cineva l-ar fi supus la cazne trăgîndu-1 pe patul de tortură.

Arăta atât de straniu, încât la sfârşitul cînte-cului câţiva invitaţi îşi exprimară îngrijorarea. Se temeau că nu cumva Billy să aibă un atac de cord, iar Billy părea să confirme acest lucru, căci se îndreptă spre un scaun şi se aşeză cu o figură descompusă.

Se făcu tăcere.

- Doamne Dumnezeule ! exclamă Valencia, aplecându-se deasupra lui, Billy, te simţi rău?

- Nu.

- Arăţi îngrozitor.

- N-am nimic, crede-mă.

Şi nici n-avea nimic, exceptând faptul că nu-şi putea explica de ce cântecul acela îl afectase într-un mod atât de grotesc. De ani de zile îşi închipuise că nu mai avea secrete faţă de el însuşi. Şi iată dovada că undeva, în adâncurile fiinţei lui, stătea ascuns un secret mare de tot, iar el nu-şi putea imagina despre ce era vorba.

Văzând că obrajii lui Billy prindeau din nou culoare şi că faţa i se lumina de un zâmbet, invitaţii se împrăştiară din nou prin toată încăperea. Valencia rămase lângă el, iar Kilgore Trout, care din cauza celorlalţi nu reuşise să-1 vadă pe Billy, se apropie cu o privire curioasă şi pătrunzătoare.

- Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie, spuse Valencia.

- Prostii, zise Billy.

Nu văzuse decât ceea ce se afla într-adevăr în faţa lui - figurile celor patru cântăreţi, oameni obişnuiţi, cu ochi blegi, nătângi sau chinuiţi, după cum se trecea de la un acord dulce la unul fals şi înapoi la unul dulce.

- Pot să-mi dau şi eu cu părerea? interveni Kilgore Trout. Cred că te-ai uitat printr-o fereastră a timpului.

- Prin ce ? întrebă Valencia.

- A văzut pe neaşteptate trecutul său viitorul. Am dreptate sau nu?

- Nu, răspunse Billy Pilgrim. Apoi se ridică în picioare, îşi băgă mâna în buzunar şi acolo dădu peste cutiuţa cu inelul. Scoase cutiuţa şi i-o dădu Valenciei cu aer absent. Intenţionase să i-o ofere la sfârşitul cântecului, când toţi ochii erau aţintiţi asupra lor. Acum era de faţă doar Kilgore Trout.

- Pentru mine? se minună Valencia.

- Da.

- Dumnezeule! exclamă ea. Apoi repetă exclamaţia cu voce mai ridicată, ca s-o audă şi alţii. Invitaţii se strânseră cerc în jurul ei, iar ea deschise cutia şi cât pe ce să scoată un ţipăt când văzu safirul în care sclipea o stea.

- Dumnezeule! zise ea şi îi dădu lui Billy un sărut lung. După care adăugă: îţi mulţumesc mult, mult de tot.

Urmară o mulţime de remarce despre bijuteriile minunate pe care Billy le dăduse Valenciei în decursul anilor.

- Doamne, zise Maggie White, Valencia are cel mai mare diamant pe care l-am văzut vreodată, dacă nu pun la socoteală ce-am văzut în filme. Se referea la diamantul adus de Billy din război.

Bucata de proteză dentară pe care Billy o găsise accidental în căptuşeala hainei de impresar se afla în cutia cu butoni pentru cămăşi din sertarul măsuţei lui de toaletă. Billy avea o colecţie minunată de butoni. Devenise o tradiţie ca familia să-i dăruiască o pereche de butoni în fiecare an de Ziua Tatălui. Chiar în momentul acesta Billy purta nişte butoni primiţi cu o astfel de ocazie. Costaseră peste o sută de dolari. Erau făcuţi din monede romane antice. Sus în dormitor avea o pereche de butoni reprezentând nişte roţi mici de ruletă care se învârteau. Mai avea o altă pereche cu un termometru adevărat şi cu o busolă adevărată.

Billy o porni acum printre invitaţi - complet restabilit, după toate aparenţele. Kilgore Trout îl urmărea pas cu pas, interesat să afle ce-şi imaginase sau văzuse Billy. La urma urmelor, majoritatea romanelor lui Trout erau despre dis-torsionări ale timpului, percepţii extrasenzo-riale şi alte asemenea lucruri neaşteptate. Trout credea în ele şi era dornic să culeagă dovezi ale existenţei lor.

- Ai pus vreodată un câine să stea pe o oglindă mare aşezată pe podea? îl întrebă Trout pe Billy.

- Nu.

- Câinele se va uita în jos şi deodată îşi va da seama că sub el nu mai e nimic. Va crede că stă în aer şi va sări cale de-o poştă.

- Chiar aşa?

-Aşa arătai dumneata adineauri - ca şi cum din senin ţi-ai fi dat seama că stai în aer.

Cvartetul vocal începu din nou să cânte. Şi din nou Billy se simţi supus la cazne. Emoţiile lui erau în mod evident asociate cu cei patru bărbaţi şi cu cântecul lor.

Iată ce cântau ei când Billy începu să simtă că i se sfâşia totul în adâncul fiinţei lui:

Scumpă mai e carnea, scump e şi-un colac, Ce să mai mănânce azi omul sărac ? Soare, dă-mi o ploaie să pot să trăiesc, Toate merg aiurea, mulţi se şi ţicnesc,

Mi-am făcut o casă-n margine de drum,

Dar veni un fulger şi mi-o arse scrum,

Ce atâta vorbă, ai ajuns sărac,

Scumpă mai e carnea, scump e şi-un colac,

Ai de dus în circă saci de datorii,

Dar povara-i mare, nu poţi s-o mai ţii.

Şi aşa mai departe.

Billy se năpusti în sus pe scările care duceau la etajul frumoasei sale case albe.

Trout ar fi urcat cu Billy dacă acesta nu l-ar fi oprit s-o facă. Billy pătrunse în camera de baie de la etaj, care era învăluită în întuneric, închise uşa şi trase zăvorul. Treptat îşi dădu seama că nu se afla singur în încăpere. Era şi fiul lui acolo.

- Tată? şopti fiul lui din întuneric. Robert, viitoarea Beretă Verde, avea la vremea aceea şaptesprezece ani. Lui Billy îi era drag băiatul, dar nu ştia mai nimic despre el. Nu-şi putea împiedica gândul că