– Ferească Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, aşa gras.

– Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Ţugurlan cu un glas înalt. De bine ce îi e, suferă!

Ţugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut numai de nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-şi parcă aminte de cine ştie ce lucru vesel, spus de el cu acest glas.

– Marine, reluă Ţugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în mâini, când te-i însura să bagi de seamă să-ţi facă nevasta mămăliga ca asta! Să ţii şi tu minte, se răsti Ţugurlan mai departe, ca asta e mămăligă bună, aşa cum o face mă-ta.

Femeia îşi lăsă pleoapele peste ochi şi oftă, ca şi când i-ar fi făcut rău lauda bărbatului.

– Uitai să-ţi spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră ciorbă de ştevie cu orez... Puse pe masă ouă fierte şi continuă: Trecu de dimineaţă p-aici cumnatu Grigore; nu ştiu ce zicea că vrea să-ţi spună. Dacă ai vreme, zicea că să treci mâine pe la moară, sau să te duci după-prânz pe la ei pe acasă.

– Nu mă duc eu tocmai în capul satului! răspunse Ţugurlan.

Băiatul se ridică de la masă, se închină şi intră repede în odaia de unde în curând i se auzi glasul. Învăţa rolul.

– Ce zicea că are cu mine? întrebă Ţugurlan de astă dată supărat şi bănuitor.

Era bănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă cum muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ei că ar fi pornit contra cuiva. Multă vreme nu băgase de seamă; nu ştiuse că de fapt cumnatele erau înţelese între ele.

– Nu mi-am dat seama ce era cu el, că n-a vrut să-mi spună; dar zicea să treci pe la moară!

Aşadar nu era vorba de soră-sa. Ţugurlan se miră:

– Ce să aibă el cu mine?!

– Ei du-te dacă ţi-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba n-a venit el!

– Să mai vie o dată, dacă are nevoie! spuse Ţugurlan potrivnic.

Aşa se învăţase el să fie, chiar dacă acest fel de a fi nu-i folosea la nimic. Femeia tăcu. Ar fi fost zadarnic să-i amintească bărbatului că la urma-urmei era dator să se ducă fiind vorba de bărbatul sorei lui, care niciodată nu pomenise că ar avea drept asupra casei (şi ar fi putut s-o facă; alţii ajungeau până acolo cu neînţelegerea, încât umblau prin judecăţi şi nu se lăsau până nu împărţeau casa ca nebunii, scândură cu scândură, chiar dacă rudele de sânge se împotriveau; cumnatul Grigore – erau zece ani – nu suflase un cuvânt).

Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Ţugurlan se hotărî să-şi facă ea vreme într-una din zilele următoare şi să se ducă ea la cumnată-sa, să afle despre ce o fi vorba.

XXIII

Când intră pe poarta curţii, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Ştiuse încă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni şi îl aşteptau.

Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la faţă, ai fi zis că mânca numai miercurea şi vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; faţa suptă făcea ca ochii lui să pară ieşiţi din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deşi nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustaţă. I se spunea Jupuitu din pricină că atunci când se bărbierea, faţa lui părea jupuită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, înjurându-l în acelaşi timp. Îmbogăţise, aşa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câţiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această numire şi însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo şase pogoane de pământ – ca omu! cum spunea Moromete – şi-şi făcuse o casă frumuşică.

Moromete trecu pe lângă prispă fără să se uite la cei doi care îl aşteptau şi se opri în dreptul tindei:

– Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat, aruncând secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fi fost afacerea care nu-i plăcea.

Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă stăteau la pândă în casă.

Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent şi la însoţitorul acestuia şi strigă iarăşi, ca şi când cei doi de pe prispă nici n-ar fi existat:

– Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo şi bag-o în şopron! Ar putea să stea acolo pân-o rugini, până te-ai înţepa în ea şi tot n-ai s-o ridici!...

Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie şi strigă:

– N-am!

Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăşi, de astă dată desfăcându-şi braţele în lături:

– N-am!

– Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te ştiu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am”. Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!

Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă liniştit de stâlpul casei şi începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţin praf