de tutun, amestecat cu gunoi, şi vru să-l toarne într-o foiţă, dar îl suflă repede şi se uită urât la omul care îl însoţea pe agent. I se adresă supărat şi poruncitor:

– Dă-mi, mă, o ţigare!

Omul îşi scoase repede tabachera şi i-o întinse.

– Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni...

Moromete, care în acest timp îşi răsucise ţigarea, îşi ridică fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:

– Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc!

Agentul se aşeză pe marginea prispei, scoase un chitanţier şi începu să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete...” înainte de a scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.

Tita ieşi pe prispă cu un cărbune şi-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu rupse chitanţa şi i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarţele moi într-o geantă, pe care o ţinea sub braţ. Moromete luă chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigare.

– Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea genţii.

– Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!

– Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi-am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor...

– Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţin eu?

– Nea Ilie, a tăiat chitanţa! zise şi însoţitorul grav.

– Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete.

– Plăteşte, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?

Moromete se uită la agent şi încercă să zâmbească.

– Ei, da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am!

– Ia treci încoa’! îi făcu agentul un semn însoţitorului.

Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:

– Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!

Însoţitorul se opinti şi se încarcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi. În tindă, însă, Tita le ieşi înainte şi începu să strige:

– Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai găsit ce să luaţi? Nu vă dau ţoalele!

Ea se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul casei, sări pragul şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate.

– Aaa! Va să zică aşa merge! Ia du-te, mă, şi cheamă şeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă.

– Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.

– Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieşiră pe prispă şi agentul întinse mâna spre colţul ogrăzii:

– Căruţa! Trage-o afară şi la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă poarta.

Paraschiv ieşise din grajd şi se uita nepăsător la omul care apucase oiştea căruţei şi se opintea s-o tragă spre poartă.

– Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes.

– Înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea pe ei.

Omul se apropie de grajd, dar în uşă se pomeni cu Paraschiv piept în piept.

– Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuşi îl apăra rânjind ciudat.

– Dă-l la o parte şi intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se şi el de cei doi.

– Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur de el.

– Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?

Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, două hârtii şi începu să le fluture sub nasul agentului.

– Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă înţelegi! mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, ca şi când de mult i-ar fi spus toate acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înţeleagă.

– Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-mi plăteşti mie, nu statului.

Se aşeză pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi-o zvârli în nasul omului.

– Îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!

Dându-şi seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare şi-şi desfăcu braţele în lături:

– Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu