– De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o ţigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!

– Da’ lumea ailaltă cum plăteşte?! strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el. Sărac nu eşti! Copii mici n-ai! Bolnav nu eşti!!! Atunci cum? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani!„.

– Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-şi ţigarea.

– Cum care cincisprezece?! Câţi ani sunt de la război de când ai primit lotul? Sunt şaisprezece-şaptesprezece ani!

– Care şaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau Ilinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc.

– Cum care şaptesprezece ani?! Cât e din 920?

Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:

– Sunt şaptesprezece ani! strigă el şi repetă: Şaptesprezece ani! De şaptesprezece ani de zile o tot lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu foncierea... Vine conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă domnul Moromete la bancă ca un ghimpaşă cumpără oi şi cai... Ai paisprezece pogoane de pământ şi din paisprezece pogoane, auziţi! nu e în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleaşcă.

– Care paisprezece pogoane, care pleaşcă?! întrebă Moromete uitându-se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl vedea cu adevărat şi mormăind în acelaşi timp nişte înjurături în care cuvântul pleaşcă se auzi de vreo două-trei ori.

– Înjuri dumneata, dar eu îţi spun pentru ultima oară: de şase ani de zile de când sunt agent îmi scoţi ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu şase sute şi un leu...

– Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete.

– Bine că-mi dai şi leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani de când joci tiribomba.

– Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poştaşul care trecea pe drum şi care aruncă din fuga gabrioletei ziarul peste gard.

– Şi mai face şi politică! izbucni agentul în culmea nedumeririi. E abonat la ziar şi foncierea nu vrea s-o plătească.

Adevărul era că în privinţa abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o luna, şi Mişcarea îi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis.

Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, continuând:

– Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. Lasă că stăm noi de vorbă!

XXIV

Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei Moromeţilor. Era tăcere şi nu se vedea nimeni. Moromete mai stătu câtva timp pe prispă, apoi se ridică cu fruntea în pământ şi o luă încet spre poartă. În dreptul ziarului se opri, se uită la el ca şi când ziarul ar fi picat acolo din cer, apoi se aplecă şi îl ridică.

De la poarta cealaltă Tudor Bălosu îl urmărea cu atenţie, auzise totul din curte precum şi suma mare pe care o avea Moromete de plătit, şi când îl văzu că iese pe podişcă, porni spre el. Bălosu se aşeză ca şi în seara trecută pe cealaltă stănoagă, dar de astă dată nu zise nimic, aştepta să înceapă vecinul vorba, fiindcă nu era plăcut să ţi se strige în gura mare că ai datorii, şi cum Bălosu avea de gând să-l întrebe din nou despre locul de casă, nu vroia să lase să se creadă că îl urmăreşte pe vecin la strâmtoare.

După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu.

– L-am păcălit! spuse el.

Bălosu nu înţelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al flanelei şi scoase de acolo nişte hârtii la care se uită încântat.

– Cât mi-ai dat tu pe salcâm?

– O mie două sute! răspunse Bălosu.

– L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat numai o mie, adăugă apoi cu ciudată voioşie şi cu o voce scăzută ca şi când agentul, care acum era departe, ar fi putut să-l audă.

Bălosu se uita la el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea. Glumea Moromete? Îşi bătea joc de el?

Fără să-şi dea seama dacă se înşeală sau nu, vecinul lui Moromete avu pentru întâia oară bănuiala că Moromete se gândeşte la el, la Bălosu, cum s-ar gândi Bălosu la nimic, adică aşa, ca şi când Bălosu nici n-ar fi. Se hotărî să-l întrebe totuşi despre loc şi îşi spuse că dacă şi acuma va glumi – şi gândind astfel Bălosu simţi deodată că îl urăşte pe acest om şi că îi doreşte să-l vadă venind la el poartă să se roage, iar el, Tudor Bălosu, să se uite surd, dispreţuitor, în aer, aşa cum se uita de astă dată Moromete – dacă deci nici acum Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da el cel dintâi bună ziua, aşa cum se întâmplase până azi, şi niciodată n-o să-i mai treacă cu vederea glumele lui tâmpite şi felul lui de a fi care totdeauna îl zgândărise.

– Moromete, te-ai mai gândit, mă, la ce-ţi spusei eu de dimineaţă? se pomeni Bălosu întrebând cu acelaşi glas de până acum, dacă nu chiar mai binevoitor ca de obicei.

În ultima clipă alungase undeva în adânc ceea ce îi trecuse prin cap. Nu se putea un loc mai bun unde să-şi facă Victor casă; era aşa de bun locul, îţi lăsa gura apă...

– Îţi dau bani frumoşi pe el! adăugă.

– A! Locul! murmură Moromete parcă pe gânduri.

– Ce dracu faci cu el acolo? spuse Bălosu cu dispreţ pentru loc, speriat acum că omul va ceda şi va cere un preţ prea mare. Stă de ani de zile acolo şi cresc scaieţi pe el.