a dat semnalul de început al mizeriilor pe care avea să mi le-a facă? Nu spun decât că nu-i nici un pericol să ajungă şi Mickey aici de faţă un tată adolescent, şi-ar fi bine să se gândească la ce zic şi să se pună pe treabă cât îl mai slujeşte mătărânga.

— Eram sigură c-o să-ncepi să vorbeşti despre mătărânga amărâtului la o nuntă! strigă mătuşa Jean. Eşti beat!

— Cine nu-i? strigă unchiul Edgar, iar masa explodă de râs, unul dintre adolescenţi căzu în bătaie de joc de pe scaun şi, după ce se râse încă o dată, toţi ceilalţi adolescenţi căzură de pe scaune, prefăcându-se beţi.

Frizerul se scuză şi ieşi repede din Zona de Nunţi, pe lângă trei fete senzaţionale, cu rochii de seară albe şi decoltate, care stăteau în ceea ce ar fi trebuit să fie umbra imitaţiei de cireşi japonezi încărcaţi, dacă pomii ar fi fost afară şi dac-ar fi fost ziuă.

În baie, tema orientală se estompă şi totul deveni cromat şi strălucitor. Frizerul se pişă, apărându-se în gând în faţa unchiului Edgar. În primul rând, avusese o mulţime de femei. Cinci. Cinci nu era rău. Cinci era mai mult decât la majoritatea tipilor şi cu siguranţă că era mai mult decât la unchiul Edgar, care se însurase cu Jean imediat după liceu şi avea buza de jos ca a unui peşte. Cu cine ar fi vrut unchiul Edgar să se însoare? Cu Sara DelBianco, cu feţişoara ei roşie? Cu Ellen Wiest, lungana băutoare de apă? Cu Ann DeMann, care era gârbovită şi spunea despre el că nu ştia să fută? De ce mama naibii tre­buia el, proprietarul unei mici afaceri de succes, să primească sfaturi de la cineva care-şi petrecuse cei mai frumoşi ani din viaţă mutând manşoane cu flanşă de pe o bandă rulantă pe alta şi stropindu-le cu un spray solvent de protecţie? Beţivanul de unchiul Edgar n-avea decât să se ducă învârtindu-se, de ce nu-şi vedea de-ale lui, de ce nu se stropea cu un spray solvent de protecţie şi nu-i lăsa în pace pe antreprenorii ambiţioşi ai lumii, drojdierul ordinar?

Frizerul îşi umezi pieptenul aşa cum o făcea încă din liceu şi se pregăti să-şi pieptene părul pe spate. Un bărbat masiv, energic şi asudat la faţă intră şi-i arse una peste spate frizerului, de parc-ar fi fost prieteni vechi. În oglindă se vedea o mască scheletică de albastru, vânăt şi roz, pe care frizerul o recunoscu drept faţa lui, dar nu-i veni să creadă că era cu adevărat faţa lui, fiindcă în trecut faţa i se ridicase întotdeauna la nivelul aşteptărilor. În trecut, te puteai bizui mereu pe faţa lui să fie mai mult decât suma părţilor componente când zâmbea victorios, însă acum, când zâmbea victorios, semăna cu un cadavru care încerca să rămână vesel într-un tunel aerodinamic. Ochii îi ieşeau din orbite, avea buze subţiri şi nişte riduri pe frunte ca urmele lăsate cu băţul în noroi. Mai mult ca sigur că din cauza iluminatului. Era urât. Era bătrân. Cum se întâmplase asta? Cine-l mai dorea acum?

— Arăţi ca dracu’, tună bărbatul masiv dintr-o despărţitură a pisoarului, iar frizerul o zbughi din faţa oglinzii fără să-şi mai pieptene părul pe spate.

Pe când trecea în goană pe lângă fetele senzaţio­nale, îi ieşi în cale un băiat într-o cămaşă a frăţiei. Văzându-l pe frizer, scoase un fel de tuse amuzantă şi geriatrică din gâtlej, iar una dintre fete chicoti şi îşi potrivi breteaua rochiei, ca şi cum ar fi vrut să-l împiedice pe frizer să i se uite în decolteu.

4

Cu câteva săptămâni înaintea nunţii, frizerul primise prin poştă o felicitare în care un cowboy prindea un tăuraş cu lasoul. Numele frizerului era mâzgălit pe pieptul tăuraşului şi Eu (Dl Jenks), pe cowboy.

Sper că mă ţii minte de la şcoala de şoferi, scria înăuntru, şi că o să vii la un mic grătar la mine acasă. Trag nădejde să reiau legătura cu cei pe care i-am cunoscut atunci, care mi s-au părut agreabili şi de genul cărora nu prea am mai avut parte de la moartea soţiei. Te rog să vii şi să nu aduci nimic. După cum vezi din felicitare, nu te prind cu lasoul ca să te însemnez cu fierul roşu, ci doar ca să-ţi arăt, sper, ospitalitatea mea. Prietenul tău, Larry Jenks.

Cine era Jenks? Să fi fost Fericilă? Frizerul aruncă felicitarea în coşul de gunoi din baie, închipuindu-şi-i pe ţicniţii de la şcoala de şoferi cum stăteau posomorâţi pe nişte scaune pliante dintr-o locuinţă mobilă. Felicitarea rămase în coş cam o săptămână, cu faţa în sus, exprimându-i un reproş vag. Pe urmă duse gunoiul.

La câteva zile după nuntă primi o a doua felicitare de la Jenks, care avea desenată o floare neagră.

Toată lumea s-a simţit bine, scria înăuntru. Îmi pare rău că n-ai putut să vii. Cred că până şi cei mai tineri s-au simţit bine. Mulţi au luat acasă destule doze cu apă gazoasă, căci, singur fiind acum, n-aş fi putut niciodată să beau atâta apă gazoasă până la sfârşitul vieţii. Prin rândurile astea, pe un ton mai trist, de unde şi floarea neagră, te anunţ că Eldora Ronsen se mută la Seattle. Poate că ţi-o aminteşti ca fiind femeia mai în vârstă aşezată chiar în dreapta ta. Are un post important la ea la firmă şi tocmai a fost avansată, ceea ce e bine pentru ea, dar rău pentru noi, fiindcă e o fată nemaipomenită. Te rog să ni te alături marţea viitoare, la barul Corrigan’s, pentru paharul de adio, ai aici şi o hartă, prietenul tău, Larry Jenks.

Marţea viitoare era a doua zi.

— Păi nu poţi să mergi, spuse mami. Vin fetele la noi.

Fetele erau de la Societatea Altarul şi Rozariul. Când veneau la ei, trebuia să le stea mereu la dispoziţie, în timp ce vorbeau despre preotul cu care s-ar mărita fiecare dacă preoţii n-ar fi preoţi. Când una dintre ele