îşi ridica bluza ca să-şi arate cicatricea recentă, trebuia să spună că era cea mai urâtă cicatrice de pe lume. Când o alta întreba dacă-i curge un ochi, trebuia să se apropie foarte mult de ochiul care-i curgea şi să spună că nu i se părea că ar curge.

— Dar cred c-aş vrea să mă duc, zise el.

— Tocmai ţi-am spus că nu poţi, spuse ea. Vin fetele.

Încerca să-l scoată vinovat. Întotdeauna încerca să-l scoată vinovat. Odată simulase o criză când încercase să se ducă la Detroit, la un concurs de frizeri. Nu era de mirare că nu avea prieteni. Nu că n-ar fi avut. Avea o grămadă de prieteni. Îl avea pe Rick, poştaşul. În fiecare zi când trecea pe la el, Rick poştaşul îl întreba cum îi stă în pantaloni, iar frizerul îi spunea că-i stă bine. Îl avea pe bătrânul domn Mellon, de la farmacia Mellon, chiar lângă frizerie, care, deşi cam tare de ureche, îi era prieten bun, când nu tuşea cu flegmă în ceşcuţa lui roşie.

— Mami, o să mă duc, spuse el.

— Şefu’ ăl mare, zise ea. Intimidezi o femeie bă­trână.

— Nu te intimidez, spuse el. Şi nu eşti bătrână.

— Ah, sunt tânără, sunt o copiliţă, zise ea, ciocănindu-şi proteza.

În noaptea aceea o visă pe fata drăguţă, dar corpolentă. În visul lui fata slăbise enorm. Corpul ei semăna cu al lui Daisy Mae din desenul animat cu Li’l Abner, care i se păruse dintotdeauna destul de atrăgător. Intră la el în frizerie în nişte blugi tăiaţi până la genunchi, mestecând un fir de iarbă, şi-i spuse că-i considera realizările uimitoare, mai ales dacă ţinea cont de necazurile de care avusese parte, cum ar fi moartea timpurie a tatălui şi agitaţia extremă a mamei, după care îşi scoase firul de iarbă din gură şi îl puse pe masa cu reviste, întinzându-se pe canapeaua din sala de aşteptare în timp ce el se dezbrăca, iar când îi văzu instalaţia spuse că era cea mai mare instalaţie de care dăduse vreodată cu ochii şi îşi arcui spatele într-o postură sexy, pentru ca pe urmă să-l cheme la ea şi să-i dea un sărut la fel de cald şi de prelung pe gură ca sărutul pe care-l aşteptase toată viaţa, făcându-l să se trezească brusc.

Stând în capul oaselor în pat, i se făcu dor de ea. Îi era dor de felul cum îl iubea şi-l înţelegea. Ştia totul despre el şi cu toate astea îl plăcea. Aproape că-l durea sub curea de dorinţă.

Se surprinse în oglinda din copilărie şi îşi bombă pieptul aşa cum şi-l bomba în perioada când făcea haltere, şi semănă atât de bine cu un bătrânel care încerca să se cace în pat, încât sări jos şi rămase gâ­fâind pe covorul rotund şi verde.

Mami orbecăia prin vestibul. Din cauza visului, el o avea pe jumătate sculată. Ca să nu se vadă asta, rămase cu pântecul după uşă când îşi iţi capul în vestibul.

— Mergeam în somn, spuse mami. Îmi fac atâtea griji, că merg în somn.

— Pentru ce-ţi faci griji? zise el.

— Îmi fac griji pentru când o să vină fetele, spuse ea.

— Păi nu-ţi face, zise el. O să fie bine.

— Mersi frumos, spuse ea, întorcându-se în cameră. Halal ce m-ai liniştit.

Mă rog, chiar o să fie bine. Dacă rămâneau fără cafea, una dintre bătrânici n-avea decât să mai facă. Dacă rămâneau fără sendvişuri, n-aveau decât să rabde un pic de foame, iar dacă se întâmpla ceva cu adevărat dezastruos, puteau să-l sune la Corrigan’s, o să-i lase numărul lui mami.

Fiindcă o să se ducă.

De dimineaţă îl sună pe Jenks şi acceptă invitaţia, în timp ce mami tresărea, se ţinea cu mâinile de stomac, trăgea aproape un scaun greu de lemn şi se prăbuşea în el.

5

Corrigan’s fusese conceput să semene cu o cârciu­­mă de la marginea unui teren de golf scoţian, avea un foc care trosnea şi multe crose de golf care păreau foarte vechi, atârnate deasupra meselor impresionante dintr-un material plastic dur, care trebuia să arate noduros şi uzat, iar chelneriţe în kilturi, pe care le chema Heather şi Zoe, vârau din belşug aripioare de pui, caşcaval pane şi bucăţoaie de homar în tăvi mari de metal, lângă o fotografie aeriană a Vechiului Teren din St. Andrews, Scoţia.

Frizerul ajunse devreme. Îi plăcea să sosească devreme. Simţea că era politicos să ajungă devreme, cu excepţia cazurilor în care întârzia, când i se părea că dacă veneai la timp erai bulangiu. Unde dracu’ erau toţi? Nu erau foarte politicoşi. Îşi privi pantofii speciali. Erau pătrăţoşi, negri, aveau bride metalice detaşabile şi scârţâiau la călcătură. Asta e, dacă se lega cineva de pantofii lui, n-avea decât să se ducă dracului, nu ceruse să se nască fără degetele de la picioare, şi pe lângă asta pantofii speciali se asortau foarte bine cu pantalonii kaki.

— Scuză-ne întârzierea! strigă domnul Jenks, iar grupul de la Şcoala de Şoferi se instală în jurul mesei lungi şi noduroase.

Fata drăguţă, dar corpolentă îşi atârnă poşeta de spătarul scaunului. Părul îi arăta exact cum îi arătase în vis, ochii îi arătau exact cum îi arătaseră în vis – cât despre corp, frizerul nu-şi dădea seama, fata purta o rochie largă de tip mumu. Dar cu siguranţă că la faţă era drăguţă. La faţă se prea poate să fi fost cea mai drăguţă dintre fetele de aici. Chiar era? Dacă veneau extratereştrii şi-l obligau pe fiecare bărbat să aleagă o femeie cu care să se reproducă într-o cuşcă, pe când ei îşi luau notiţe, ar alege-o oare pe ea, bazându-se doar pe faţa ei? Uite o femeie cu un fund ca lumea, dar cu o faţă de câine, uite o femeie cu un permanent cochet, dar cu un neg pe vârful nasului, uite-o pe fata cu Deranj, care semăna cu un pui de găină, uite-o pe femeia cu părul alb, a cărei faţă era plină de zbârcituri,