ce naiba! Luaţi contraceptive, daţi-le prezervative celor apropiaţi, sfătuiţi-le şi faceţi-le să-şi vină în fire pe prietenele dumneavoastră prea fertile, aşa cum aţi fi dorit dumneavoastră înşivă să fiţi sfătuită şi trezită la realitate. La fiecare un copil reuşit se nasc o sută de alţi copii rataţi. Nu merită osteneala. Copiii rataţi preiau apoi puterea, şi uite care e rezultatul. Dacă propria dumneavoastră mamă ar fi fost mai serioasă, v-ar fi scutit de toate suferinţele. Nu vă răzbunaţi pe copiii dumneavoastră pentru cea mai mare porcărie pe care v-au făcut-o părinţii: cea de-a vă fi zămislit. Nu vă mai iubiţi unii pe ceilalţi; împerecheaţi-vă, dar nu vă mai înmulţiţi."

Crizele de mizantropie (şi care, în stadiul în care ajunsese, erau deja de umanofobie), îi lăsau un gust amar. Cel mai derutant lucru era însă că, deşi amar, el nu i se părea neapărat dezagreabil.

Se strădui să-şi vină în fire şi îi zâmbi păianjenului ţesător de lângă ea.

Chipul acesta, radiind de bucuria de-a fi mamă, îi aminti de... Dar nu... nu trebuia... Îi aminti de propria ei mamă, Ling-mi.

Ling-mi fusese lovită de leucemie acută, iar cancerul sângelui nu iartă. Ling-mi, minunata ei mamă, care nu-i răspundea niciodată atunci când o întreba ce i-a spus doctorul. Laetitiei, Ling-mi îi răspundea mereu la feb "Nu-ţi fă griji. O să mă însănătoşesc. Medicii sunt optimişti iar medicamentele, din ce în ce mai performante." În baie însă rămâneau adesea urme roşii în chiuvetă, iar fiola de analgezic era mai tot timpul goală. Ling-mi depăşea toate dozele prescrise; de-acum, nimic nu-i mai potolea durerile.

Într-o bună zi, o ambulanţă venise şi o luase la spital. "Nu-ţi face griji. Acolo au tot ce trebuie şi sunt specialişti care să mă îngrijească. Ai grijă de casă, fii cuminte cât lipsesc şi vino să mă vezi în fiecare seară."

Ling-mi avea dreptate: la spital aveau tot ce trebuia, astfel încât nu mai ajungea să moară o dată. Încercase în trei rânduri să se sinucidă şi de fiecare dată o salvaseră în ultima clipă. Se zbătea, vrând să se opună. O imobilizaseră cu nişte chingi şi o îndopaseră cu morfină. Când Laetitia venea să o vadă, observa că braţele îi erau acoperite de hematoamele provocate de seringi şi perfuzii. Într-o singură lună, Ling-mi ajunsese o femeie bătrână, sfrijită şi zbârcită. "O s-o salvăm, nu vă temeţi, o s-o salvăm", repetau doctorii. Dar Ling-mi Wells nu mai dorea să fie salvată.

Punându-şi mâna pe cea a fiicei sale, ea îi murmurase: "Vreau... să mor." Dar ce poate face o puştoaică de paisprezece ani când mama ei îi încredinţează o asemenea dorinţă? Legea interzice să laşi pe cineva să moară şi mai ales atunci când era vorba de o persoană care-şi putea permite să plătească cei o mie de franci pe zi cât costau camera şi tratamentul, împreună cu hrana şi îngrijirea completă.

Edmond Wells îmbătrânise la rândul său vertiginos de când soţia îi fusese spitalizată. Ling-mi îi ceruse s-o ajute să scape de chinuri. Într-o zi, când ea nu mai putea suporta, Edmond a sfârşit prin a se resemna şi a învăţat-o cum să-şi încetinească respiraţia şi bătăile inimii.

Se cufundase într-o şedinţă de hipnoză. Nimeni nu fusese de faţă, bineînţeles, dar Laetitia ştia cum proceda tatăl ei ca s-o ajute să adoarmă. "Eşti calmă, cât se poate de calmă. Răsuflarea îţi este ca un val care se unduieşte dinainte spre înapoi. E domoală. E uşoară. Înainte, înapoi. Respiraţia îţi este ca o mare care vrea să se transforme într-un lac liniştit. Înainte, înapoi. Fiecare respiraţie este mai înceată şi mai adâncă decât precedenta. Fiecare inspiraţie îţi aduce şi mai multă putere şi desfătare. Nu-ţi mai simţi corpul, nu-ţi mai simţi picioarele, nu-ţi mai simţi mâinile, nici pieptul, nici capul. Eşti o pană uşoară şi insensibilă care pluteşte în bătaia vântului."

Şi Ling-mi îşi luase zborul.

Pe chip i se întipărise un zâmbet senin. Murise de parcă ar fi adormit. Medicii de la reanimare dăduseră de îndată alarma. Se agăţaseră de ea ca nevăstuicile de un bâtlan care vrea să se desprindă de pământ. De data aceasta însă Ling-mi câştigase definitiv.

De atunci încoace, Laetitia avea o enigmă personală de dezlegat: cancerul şi, deopotrivă, o obsesie: ura la adresa medicilor şi a celor ce decid soarta omenirii, în general. Era convinsă că dacă nimeni nu reuşise să eradicheze cancerul, aceasta se datora faptului că nimeni nu avea în realitate nici un interes să găsească soluţia.

Ca să nu mai aibă nici un dubiu, devenise cancerolog. Voia să dovedească faptul că această boală nu era invincibilă şi că medicii erau nişte incapabili care ar fi putut să-i salveze mama în loc să o chinuiască şi mai rău. Eşuase însă, astfel încât nu îi mai rămăseseră decât ura faţă de oameni şi pasiunea pentru enigme.

Ziaristica îi permisese să-şi împace resentimentul cu aspiraţiile cele mai profunde. Cu ajutorul condeiului, putea să denunţe nedreptăţile, să electrizeze mulţimile, să-i atace pe ipocriţi. Din păcate, nu îi trebuise prea mult timp ca. să-şi dea seama că dintre ipocriţi făceau parte în primul rând propriii ei colegi, foarte curajoşi în vorbe, dar josnici în fapte. Demascatori neînfricaţi în editorialele lor, ei se dovedeau gata de cele mai mari josnicii în schimbul unei promisiuni de mărire a salariului. Faţă de lumea mediilor de informare, cea medicală i se păru plină de oameni fermecători.

În presă însă, îşi cucerise propria ei firidă ecologică, teritoriul personal de vânătoare. Îşi dobândise un oarecare renume rezolvând câteva enigme poliţiste. Pentru moment, colegii ei se ţineau deoparte, aşteptând ca ea să calce strâmb, astfel încât ştia bine că nu are voie să facă nici cel mai mic pas greşit.

Viitorul trofeu pe care avea de gând să şi-l agaţe pe panoplie era afacerea Salta-Nogard. Cu atât mai rău pentru scânteietorul comisar Méliès!

Ajunse în sfârşit la capăt şi coborî.

― O seară plăcută, domnişoară, îi ură femeia de alături strângându-şi garnitura de scutece la care împletise tot drumul.

 

 

 

54. ENCICLOPEDIE

 

"CUM": Pusă în faţa unui obstacol, o fiinţă omenească are ca prim reflex întrebarea: "De ce a apărut problema