— M-am gândit că ar trebui să bat cuiul ăsta la loc, spuse el, și apoi vorbi despre fotbal cu Obiora, despre jurnalistul arestat recent de guvern cu Amaka, despre Organizația Femeilor Catolice cu tușica Ifeoma și despre jocul video din vecini, cu Chima.

Verișorii mei sporovăiau la fel de mult ca mai devreme, dar mai întâi așteptau până când părintele Amadi spunea ceva și apoi se legau de asta ca să-i răspundă. Mă gândeam la puii îngrășați pe care Papa îi aducea uneori pentru colecta bisericească, pe care-i duceam la altar (pe lângă vinul de împărtășanie și yami și uneori iezi), care se plimbau prin curtea din spate, până duminică dimineața. Puii se repezeau la firimiturile de pâine pe care le arunca Sisi, în dezordine și plini de entuziasm. La fel se repezeau și verii mei la cuvintele părintelui Amadi.

Părintele Amadi ne incluse pe mine și pe Jaja în conversație, punându-ne întrebări. Știam că întrebările sunt pentru amândoi, pentru că folosea pluralul „voi”, unu, și nu singularul „tu”, gi, dar, cu toate acestea, am rămas tăcută, recunoscătoare pentru răspunsurile lui Jaja. Ne întrebă unde mergem la școală, ce materii ne plac, dacă făceam vreun sport. Când întrebă la ce biserică mergem în Enugu, Jaja îi spuse.

— St. Agnes? Am fost acolo în vizită la o liturghie, odată, spuse părintele Amadi.

Atunci mi-am amintit, preotul tânăr care venise în vizită și începuse să cânte în mijlocul predicii, despre care Papa spusese că are nevoie să ne rugăm pentru el și că oamenii ca el sunt o pacoste pentru Biserică. Mai fuseseră mulți alți preoți în vizită la biserica noastră în ultimele luni, dar știam că el era. Știam pur și simplu. Și îmi aminteam și cântecul pe care-l cântase.

— Serios? întrebă tușica Ifeoma. Fratele meu Eugene finanțează biserica aceea aproape de unul singur. O biserică minunată.

— Chelukwa. Stai puțin. Fratele tău e Eugene Achike? Directorul ziarului Standard?

— Da, Eugene este fratele meu mai mare. Mă gândeam că am mai vorbit despre asta. Zâmbetul tușicăi Ifeoma nu-i lumină fața chiar așa tare.

— Ezi okwu. N-am știut. Părintele Amadi dădu din cap. Am auzit că e foarte implicat în deciziile editoriale. Standard e singurul ziar care mai îndrăznește să spună adevărul în ziua de azi.

— Da, spuse tușica Ifeoma. Și are un redactor-șef strălucit, Ade Coker, deși mă întreb cât mai durează până îl bagă de tot la pușcărie. Nici măcar banii lui Eugene nu pot cumpăra totul.

— Am citit pe undeva că Amnesty World îi acordă fratelui tău un premiu, spuse părintele Amadi. Dădea ușor din cap, admirativ, și m-am simțit cuprinsă de un val de căldură, din mândrie, din dorința de a fi asociată cu Papa. Voiam să spun ceva, să-i amintesc acestui preot chipeș că Papa nu era doar fratele tușicăi Ifeoma sau directorul ziarului Standard, ci era și tatăl meu. Îmi doream ca o parte din căldura din ochii părintelui Amadi să se oprească la mine, să mă învăluie.

— Un premiu? întrebă Amaka, cu ochii luminați. Mamă, ar trebui să cumpărăm ziarul Standard măcar din când în când, ca să aflăm ce se întâmplă.

— Sau am putea cere să ni se trimită exemplare gratuite, dacă ne-am înghiți mândria, spuse Obiora.

— N-am știut nimic despre premiu, spuse tușica Ifeoma. Nu că mi-ar spune Eugene ceva vreodată, igasikwa. Nu suntem în stare să avem o conversație normală. În fond, a trebuit să mă folosesc de un pelerinaj la Aokpe să-l determin să-i lase pe copii să ne viziteze.

— Deci plănuiți să mergeți la Aokpe? întrebă părintele Amadi.

— Nu prea aveam de gând să mă duc. Dar presupun că acum va trebui să mergem, mă voi interesa de data următoarei epifanii a Fecioarei.

— Oamenii inventează toată povestea asta cu epifania. N-au spus data trecută că Fecioara se arată la spitalul episcopului Shanahan? Și apoi că se arată în Transekulu? întrebă Obiora.

— La Aokpe e altceva. Are toate semnele de la Lourdes, spuse Amaka. Și, în afară de asta, e timpul ca Doamna Noastră să se arate și în Africa. Nu vă întrebați cum se face de Se arată mereu în Europa? Până la urmă, vine din Orientul Mijlociu.

— Ce e acum? Fecioara Politică? întrebă Obiora, și m-am uitat din nou la el. Era o versiune masculină plină de îndrăzneală a ceea ce eu însămi n-aș fi putut fi niciodată la paisprezece ani și nici acum nu eram.

Părintele Amadi râse.

— Dar S-a arătat în Egipt, Amaka. Măcar oamenii s-au adunat acolo, așa cum se adună la Aokpe acum. O bugodi, ca lăcustele migratoare.

— Nu pari să crezi, părinte. Amaka îl privea.

— Nu cred că e nevoie să mergem la Aokpe sau oriunde în altă parte ca s-O găsim. Ea e aici, în fiecare dintre noi, arătându-ne calea către Fiul Ei. Vorbea atât de ușor, ca și cum gura i-ar fi fost un instrument muzical, care lăsa sunetul să curgă dacă era atins.

— Dar ce facem cu Toma din fiecare dintre noi, părinte? Partea care are nevoie să vadă ca să creadă, întrebă Amaka. Avea acea expresie ce mă făcea să mă întreb dacă vorbește serios sau nu.

Părintele Amadi nu răspunse; în loc de asta, se strâmbă, și Amaka râse, cu strungăreața dintre dinți mai largă și mai ascuțită decât a tușicăi Ifeoma, ca și cum cineva i-ar fi despărțit dinții frontali cu o pârghie de metal.

După cină, ne-am dus cu toții în camera de zi și tușica îl rugă