pe Obiora să stingă televizorul ca să ne rugăm cât mai era părintele Amadi cu noi. Chima adormise pe canapea și Obiora se sprijini de el în timpul rugăciunii. Părintele Amadi rosti primele zece rugăciuni, și la sfârșit începu un cântec de laudă în igbo. În timp ce cântau, mi-am deschis ochii și m-am uitat pe pereți, la fotografia de familie de la botezul lui Chima. Lângă ea era o copie a tabloului Pietà, cu rama de lemn crăpată la colțuri. Mi-am strâns buzele, mușcându-mi buza inferioară, ca să nu mă trădeze gura și să înceapă să cânte de capul ei.

Ne-am pus rozariile la loc și am stat în camera de zi, mâncând porumb și yam de apă și uitându-ne la televizor, la știri. Mi-am ridicat privirea și l-am surprins pe părintele Amadi privindu-mă și dintr-odată n-am mai putut linge pulpa de yam, de pe sâmbure. Nu-mi puteam mișca limba, nu puteam înghiți. Eram prea conștientă de privirea lui, prea conștientă de faptul că se uită la mine, că mă urmărește.

— Nu te-am văzut râzând sau zâmbind azi, Kambili, spuse el, într-un târziu.

M-am uitat în jos la porumbul din mână. Am vrut să spun că-mi pare rău că n-am râs și n-am zâmbit, dar cuvintele nu voiau să iasă, și o vreme, și urechile mi s-au astupat, încât nu mai auzeam nimic.

— E timidă, spuse tușica Ifeoma.

Am murmurat ceva, clar o prostie, m-am ridicat și m-am dus în dormitor, închizând cu grijă ușa de pe hol. Vocea muzicală a părintelui Amadi îmi răsună în urechi până când am adormit.

•

În casa tușicăi răsunau mereu râsete, și indiferent de unde veneau se loveau în pereți și reverberau în toate camerele. Certurile se iscau rapid și se stingeau la fel de iute. Rugăciunile de dimineață și de seară erau mereu condimentate cu cântece, cântece de rugăciune în igbo, care de obicei cereau bătăi din palme. Mâncarea conținea puțină carne, bucăți late cât două degete lipite unul de altul și lungi cât jumătate de deget. Apartamentul lucea întotdeauna de curățenie – Amaka freca dușumelele cu o perie dură, Obiora mătura, Chima umfla pernele de pe scaune. Toată lumea spăla vasele, pe rând. Tușica Ifeoma ne incluse pe mine și pe Jaja în programul de spălat vase, și, după ce am spălat farfuriile de tapioc uscat de la masa de prânz, Amaka le luă de pe tava unde le pusesem la uscat și le înmuie în apă.

— Așa speli tu farfuriile acasă la tine? întrebă. Sau spălatul farfuriilor nu e inclus în programul tău sofisticat?

Am stat acolo holbându-mă la ea, dorindu-mi ca tușica Ifeoma să fie acolo, să vorbească în locul meu. Amaka mă mai privi preț de o clipă și apoi ieși. Nu-mi mai adresă niciun cuvânt până după-amiază când veniră prietenele ei, iar tușica Ifeoma era în grădină cu Jaja și băieții jucau fotbal în fața blocului.

— Kambili, acestea sunt prietenele mele de la școală, spuse ea neprotocolar.

Cele două fete m-au salutat, iar eu le-am zâmbit, la rândul meu. Aveau părul la fel de scurt ca al Amakăi, aveau ruj lucios pe buze și purtau pantaloni atât de strâmți încât eram sigură că merg diferit atunci când poartă ceva mai confortabil. Le-am urmărit privindu-se în oglindă, studiind cu atenție o revistă americană cu o femeie mulatră pe copertă, cu părul ca mierea și vorbind despre profesorul de matematică și care nu știa rezultatele la propriile lui teste, despre o fată care venea la cursurile de seară într-o fustă mini, cu toate că avea picioarele cât butucii și despre un băiat care era de treabă.

— De treabă, sha, nu atrăgător, sublinie una dintre ele. Dintr-o ureche îi atârna un cercel lung, iar în cealaltă avea un cercel cu șurub, aurit.

— Acesta e părul tău, tot? întrebă cealaltă, și nu mi-am dat seama că se referă la mine, până când Amaka strigă: „Kambili!”

Voiam să-i spun fetei că era tot părul meu, că nu aveam nicio extensie, dar cuvintele nu-mi ieșeau pur și simplu. Știam că încă mai vorbesc despre păr, despre cât de lung și des e părul meu. Voiam să vorbesc cu ele, să râd cu ele, atât de mult încât să sar într-un loc, în sus și în jos, așa cum făceau ele, dar buzele se încăpățânau să stea lipite. Nu voiam să mă bâlbâi, așa că am început să tușesc și apoi am fugit pe hol, și de acolo, în baie.

În seara aceea, în timp ce așezam masa pentru cină, am auzit-o pe Amaka spunând:

— Mamă, ești sigură că nu sunt anormali? Kambili s-a purtat ca o atulu când au venit prietenele mele. Amaka nu-și ridicase, nici nu-și coborâse vocea și se auzea clar din bucătărie.

— Amaka, ești liberă să ai propriile tale păreri, dar trebuie s-o tratezi cu respect pe verișoara ta. Ai înțeles? răspunse tușica Ifeoma în engleză, cu o voce fermă.

— Am pus o simplă întrebare, atât.

— A trata cu respect nu înseamnă s-o faci pe verișoara ta „oaie”.

— Se poartă ciudat. Chiar și Jaja e ciudat. Ceva nu e în regulă cu ei.

Mâna cu care încercam să netezesc o porțiune din masă care se crăpase și se cojise începu să-mi tremure. Un șir de furnicuțe de culoarea ghimbirului mărșăluia prin zonă. Tușica Ifeoma îmi spusese să nu le bag în seamă, pentru că nu făceau rău nimănui și oricum nu puteau scăpa de ele; erau acolo de când exista și clădirea.

M-am uitat spre Jaja, care era în partea opusă a camerei, să văd dacă o auzise și el pe Amaka, deși mergea televizorul.