Dar era prins de imaginile de pe ecran, întins pe jos, lângă Obiora. Arăta de parcă stătuse acolo, întins la televizor, toată viața. La fel și când se duse în grădina tușicăi Ifeoma a doua zi dimineața, de parcă făcuse asta demult, și nu doar de câteva zile, de când veniserăm acolo.

Tușica Ifeoma mă rugă să merg cu ei în grădină, să culegem frunzele care începuseră să se veștejească pe plantele de croton.

— Nu-i așa că sunt frumoase? întrebă tușica Ifeoma. Privește, verde, roz și galben pe aceeași frunză. De parcă Dumnezeu s-ar fi jucat cu pensula.

— Da, am spus. Tușica Ifeoma se uita la mine și mă întrebam dacă se gândea că în vocea mea nu se regăsește entuziasmul pe care-l avea Jaja când îi vorbea despre grădina ei.

Câțiva copii din apartamentele de sus coborâră și se opriră să se uite la noi. Erau vreo cinci, toți cu hainele pătate de mâncare și cu chef de vorbă. Vorbeau unul cu celălalt și cu tușica Ifeoma, și apoi unul dintre ei se întoarse către mine și mă întrebă la ce școală merg în Enugu. Am început să mă bâlbâi și mi-am încleștat mâinile pe niște frunze proaspete de croton, până când le-am smuls, iar lichidul vâscos a început să se prelingă din tije. După asta, tușica Ifeoma îmi spuse că mă pot duce înăuntru, dacă vreau. Îmi spuse despre o carte pe care tocmai o terminase de citit. Era pe masă în camera ei și era sigură că o să-mi placă. Așa că m-am dus în camera ei și am luat o carte cu o copertă albastră decolorată, Călătoriile lui Equiano sau viața lui Gustavus Vassa Africanul.

M-am așezat pe verandă, cu cartea în brațe, privind o fetiță alergând după un fluture în curtea din față. Fluturele zbura în sus și în jos și aripile lui galbene cu pete negre băteau încet, ca și cum îi făcea în ciudă fetiței. Părul ei, prins deasupra capului ca o minge de lână, îi sălta când fugea. Și Obiora stătea pe verandă, dar în afara umbrei, așa că-și mijea ochii în spatele ochelarilor lui groși, să-și ferească ochii de soare. O privea pe fetița cu fluturașul în timp ce repeta încet numele Jaja, punând accentul pe ambele silabe și apoi numai pe prima și ulterior pe a doua.

— Aja înseamnă nisip sau oracol, dar Jaja? Ce nume e ăsta, Jaja? Nu e igbo, dădu el verdictul, într-un final.

— De fapt, numele meu adevărat e Chukwuka. Jaja e o poreclă din copilărie cu care am rămas. Jaja era în genunchi. Purta numai o pereche de pantaloni scurți din denim și mușchii spatelui i se încordau, fini și lungi ca straturile de flori pe care le curăța de buruieni.

— Când era bebeluș, tot ce știa să spună era ja-ja. Așa că toată lumea i-a spus Jaja, zise tușica Ifeoma. Se întoarse spre Jaja și adăugă: I-am spus mamei tale că e o poreclă potrivită, că vei semăna cu Jaja din Opobo.

— Jaja din Opobo? Regele încăpățânat? întrebă Obiora.

— Sfidător, spuse mătușa Ifeoma. A fost un rege sfidător.

— Ce înseamnă sfidător, mami? Ce a făcut regele? întrebă Chima. Era și el în grădină, tot zgândărindu-și ceva la un genunchi, cu toate că tușica Ifeoma îi spunea întruna: „Kwusia, nu mai face asta” sau „Dacă mai faci asta o dată, îți voi da un ghiont”.

— Era regele poporului Opobo, spuse tușica Ifeoma, și când au venit britanicii, a refuzat să le cedeze controlul întregului comerț. Nu și-a vândut sufletul pentru un pumn de praf de pușcă, așa cum făcuseră ceilalți regi, așa că britanicii l-au exilat în Indiile de Vest. Nu s-a mai întors niciodată la Opobo. Tușica Ifeoma continuă să ude rândul de flori mărunte, de culoarea bananei, care creșteau în mănunchiuri. Ținea o stropitoare de metal în mână, înclinând-o ca să lase apa să curgă prin duză. Deja golise cea mai mare cisternă de apă pe care o umplusem de dimineață.

— Ce trist. Poate că n-ar fi trebuit să fie sfidător, spuse Chima. Se duse mai aproape și se ghemui lângă Jaja. Eram curioasă să știu dacă înțelege ce înseamnă „exilat” și „și-a vândut sufletul pentru un pumn de praf de pușcă”. Tușica Ifeoma vorbea de parcă se aștepta să știe.

— Uneori, sfidarea poate fi un lucru bun, spuse tușica Ifeoma. Sfidarea e ca marijuana – nu este un lucru rău când e folosit cum trebuie.

Tonul solemn, mai mult decât sacrilegiul spuselor sale, mă făcu să-mi ridic privirea. Vorbea cu Chima și cu Obiora, dar se uita la Jaja.

Obiora zâmbi și-și împinse ochelarii pe nas.

— Jaja din Opobo n-a fost, oricum, un sfânt. Și-a vândut poporul ca sclav și, de fapt, britanicii au câștigat în cele din urmă. Mare brânză a făcut cu sfidarea lui!

— Britanicii au câștigat războiul, dar au pierdut multe bătălii, spuse Jaja, și ochii îmi săriră peste rândurile din carte. Cum reușise Jaja? Cum reușea să vorbească de fiecare dată cu atâta ușurință? Nu avea aceleași goluri de aer în gât, care-i țineau cuvintele pe loc, lăsând să iasă cel mult o bâlbâială? M-am uitat în sus să-l privesc, să-i văd pielea închisă acoperită de stropi de sudoare care străluceau în soare. Nu-i văzusem niciodată brațele mișcându-se în felul acesta, nu mai văzusem niciodată lumina pătrunzătoare care-i apărea în ochi când era în grădină la tușica Ifeoma.

— Ce-ai pățit la degetul mic? întrebă Chima. Jaja se uită și el în