— Jaja a avut un accident, spuse tușica Ifeoma repede. Chima, du-te și adu-mi butoiul cu apă. E aproape gol, așa că poți să-l cari singur.

M-am uitat mirată la tușica Ifeoma, și când ochii ei îi întâlniră pe ai mei, mi-am ferit privirea. Știa. Știa ce pățise Jaja la degetul cel mic.

Când avea zece ani, a sărit două întrebări din testul de catehism și n-a fost numit cel mai bun la ora de Primă Sfântă Împărtășanie. Papa l-a luat cu el sus și a încuiat ușa. În lacrimi, Jaja ieșise ținându-și mâna stângă cu dreapta, și Papa îl dusese cu mașina la spitalul St. Agnes. Și Papa plângea, în timp ce-l ducea în brațe, ca pe un bebeluș, la mașină. Mai târziu, Jaja mi-a spus că Papa evitase să-i atingă mâna dreaptă, pentru că e mâna cu care scrie.

— Floarea asta stă să înflorească, îi spuse tușica Ifeoma lui Jaja, arătând spre un boboc de ixora. Încă două zile, și-și va deschide fața către soare.

— Probabil eu nu voi apuca s-o mai văd, spuse Jaja. Vom fi deja plecați până atunci.

Tușica Ifeoma zâmbi.

— Timpul zboară repede când ești fericit, nu așa se spune?

Atunci sună telefonul și tușica Ifeoma mă rugă să răspund, pentru că eram cel mai aproape de ușa din față. Era mama. Am știut din prima clipă că se întâmplase ceva, pentru că Papa era cel care dădea telefoanele întotdeauna. În afară de asta, de obicei nu sunau după-amiaza.

— Tatăl vostru nu e aici, spuse mama. Vocea ei suna nazal, ca și cum avea nevoie să-și sufle nasul. A trebuit să plece azi-dimineață.

— E bine? am întrebat.

— E bine. Făcu o pauză și am auzit-o vorbind cu Sisi. Apoi a revenit la telefon și mi-a spus că ieri soldații se duseseră la încăperile mici, care serveau drept birouri pentru Standard. Nimeni nu știa cum aflaseră unde sunt birourile. Fuseseră atâția soldați că oamenii de pe stradă îi spuseseră lui Papa că și-au amintit imagini de pe front din timpul războiul civil. Soldații luaseră toate exemplarele tipărite, sfărâmaseră mobilierul și presele, încuiaseră birourile, luaseră cheile și acoperiseră ușile și geamurile cu scânduri. Ade Coker era iar în arest.

— Îmi fac griji pentru tatăl vostru, spuse mama, înainte să-i dau telefonul lui Jaja. Îmi fac griji pentru tatăl vostru.

Și tușica Ifeoma era îngrijorată, pentru că, după telefon, a ieșit să cumpere un exemplar din Guardian, cu toate că nu cumpăra ziare niciodată. Erau prea scumpe; le citea la standurile de ziare când avea timp. Știrea despre soldații care închiseseră ziarul Standard era pe pagina din mijloc, lângă reclamele pentru pantofi de damă importați din Italia.

— Unchiul Eugene l-ar fi scris pe prima pagină în ziarul lui, spuse Amaka, și aș fi vrut să știu dacă inflexiunea din vocea ei era mândrie.

Când sună Papa, mai târziu, a vrut să vorbească mai întâi cu tușica Ifeoma. După aceea, a vorbit cu Jaja și apoi cu mine. Ne spuse că e bine, toate sunt în regulă, că îi e dor de noi și că ne iubește foarte mult. Nu a amintit nimic de Standard și nici despre ce se întâmplase la birourile editoriale. După ce am închis, tușica Ifeoma spuse:

— Tatăl vostru vrea să mai stați aici câteva zile, și Jaja zâmbi atât de larg că i-am văzut gropițe în obraji, nu știam că le are.

•

Telefonul sună devreme, înainte ca vreunul dintre noi să apuce să-și facă baia de dimineață. Mi s-a uscat gura, pentru că eram sigură că e vorba de Papa, că ceva i se întâmplase. Soldații se duseseră acasă; îl împușcaseră ca să fie siguri că nu va mai publica nimic, niciodată. Am așteptat ca tușica Ifeoma să ne cheme pe mine și pe Jaja, deși îmi încleștasem pumnii și-mi doream să n-o facă. Stătu câteva clipe la telefon și când ieși părea abătută. Râsetele ei nu mai răsunară atât de des restul zilei și se răsti la Chima când vru să stea lângă ea, spunându-i „Lasă-mă-n pace! Nekwa anya, nu mai ești bebeluș.” Jumătate din buza de jos îi dispăru în gură și maxilarul îi tremura în timp ce mesteca.

Părintele Amadi trecu pe la noi în timpul cinei. Își trase un scaun din camera de zi și se așeză, sorbind apă dintr-un pahar pe care i-l adusese Amaka.

— Am jucat fotbal la stadion și după aceea i-am dus pe câțiva dintre băieți în oraș, la akara și yami prăjiți, răspunse, când Amaka îl întrebă ce făcuse azi.

— De ce nu mi-ați spus că jucați azi, părinte? întrebă Obiora.

— Am uitat, iartă-mă, dar la sfârșitul săptămânii vin să vă iau pe tine și pe Jaja, să jucăm o partidă. Muzica din vocea lui coborî când își ceru iertare. Nu mă puteam abține să nu mă uit la el întruna, pentru că mă atrăgea vocea lui și pentru că nu știam că un preot poate să joace fotbal. Părea atât de lipsit de evlavie, atât de comun. Ochii părintelui Amadi îi întâlniră pe ai mei peste masă și m-am uitat repede în altă parte.

— Poate vine și Kambili să joace cu noi, spuse el.

Auzindu-mi numele rostit atât de muzical de vocea lui m-a încercat o senzație de încordare. Mi-am umplut gura, ca și cum aș fi spus ceva dacă nu aș fi fost nevoită să mestec.

— Juca și Amaka cu noi la început când