Verii mei râseră, Amaka cel mai zgomotos, iar Jaja zâmbi. Dar tușica Ifeoma nu râse. Își mesteca mâncarea cu înghițituri mici; avea privirea distantă.

— Ifeoma, s-a întâmplat ceva? întrebă părintele Amadi.

Dădu din cap și oftă, de parcă tocmai realizase că nu e singură în încăpere.

— Am primit un mesaj de acasă azi. Tatăl nostru e bolnav. Mi-au spus că nu s-a ridicat din pat trei dimineți la rând. Vreau să-l aduc aici.

— Ezi okwu? Fruntea părintelui Amadi se încruntă. Da, ar trebui să-l aduci aici.

— Papa-Nnukwu e bolnav? întrebă Amaka cu o voce stridentă. Mamă, când ai aflat?

— Azi-dimineață, a sunat vecina lui. E o femeie de treabă, Nwamgba, s-a dus până la Ukpo să găsească un telefon.

— Trebuia să ne spui! strigă Amaka.

— O gini? Păi nu v-am spus acum? se răsti tușica Ifeoma.

— Când putem pleca la Abba, mamă? întrebă Obiora calm și, în clipa aceea, ca și în multe alte ocazii în care îl observasem de când venisem, îmi păru mult mai matur decât Jaja.

— Nu am destul combustibil în mașină nici măcar să ajung la Ninth Mile și nici nu știu când vine combustibilul. Nu-mi permit să iau un taxi. Dacă iau un autobuz, atunci cum pot să aduc un om bolnav, când autobuzele alea sunt atât de ticsite că stai cu fața în subsuoara transpirată a omului de lângă tine? Tușica Ifeoma dădu din cap. Sunt obosită. Sunt atât de obosită…

— Avem ceva rezerve de combustibil la capelă pentru urgențe, spuse părintele Amadi încet. Sunt sigur că pot să-ți fac rost de vreo cinci litri. Ekwuzina, nu vorbi așa!

Tușica Ifeoma dădu din cap și-i mulțumi părintelui Amadi. Dar fața nu i se lumină, și mai târziu, când am spus rozariul, vocea nu i se înălță în cântec. M-am străduit să mă concentrez asupra bucuriei Tainelor, gândindu-mă, în tot acest timp, unde va dormi Papa-Nnukwu când vine. Nu prea aveai de ales în micul apartament – camera de zi era deja plină, că băieții dormeau acolo, și camera tușicăi Ifeoma era atât de aglomerată, servind drept magazie, și bibliotecă, și dormitor pentru ea și Chima. Trebuia să fie în celălalt dormitor, al Amakăi și al meu. Mă întrebam dacă eram obligată să mărturisesc că împărțisem camera cu un păgân. Atunci m-am oprit din meditație, să mă rog ca Papa să nu afle niciodată că Papa-Nnukwu venise în vizită și că împărțisem camera cu el.

La sfârșitul primelor cinci decade, înainte să spunem Ave Maria, Împărăteasă Sfântă, tușica Ifeoma se rugă pentru Papa-Nnukwu. Îl rugă pe Dumnezeu să întindă asupra lui o mână tămăduitoare, așa cum întinsese asupra soacrei apostolului Petru. O rugă pe Fecioara Binecuvântată să se roage pentru el. Îi rugă pe îngeri să-l aibă în pază.

„Amin-ul” meu veni cu puțină întârziere, puțin surprins. Când Papa se ruga pentru Papa-Nnukwu, cerea doar ca Domnul să-l convertească și să-l scape din flăcările mistuitoare ale iadului.

•

Părintele Amadi veni devreme în dimineața următoare, arătând chiar și mai puțin cucernic decât înainte, în pantaloni scurți kaki, care se opreau chiar mai jos de genunchi. Nu se bărbierise, și în lumina limpede a dimineții, firele de barbă nerasă arătau ca niște puncte minuscule desenate pe obrazul lui. Își parcă mașina lângă break-ul tușicăi Ifeoma și scoase o canistră de benzină și un furtun de grădină tăiat un sfert din lungimea lui.

— Lasă-mă pe mine să trag, părinte, spuse Obiora.

— Ai grijă să nu înghiți, spuse părintele Amadi. Obiora băgă un capăt de furtun în canistră și pe celălalt în gură. I-am privit obrajii umflându-se ca un balon și apoi dezumflându-se. Scoase repede furtunul din gură și îl introduse în rezervorul de benzină al break-ului. Scuipă și tuși.

— Ai înghițit prea mult? întrebă părintele Amadi, bătându-l pe Obiora pe spate.

— Nu, spuse Obiora, între două accese de tuse. Părea foarte mândru.

— Bravo. Imana, să știi că trasul benzinei pe gât e un lucru foarte util în zilele noastre, spuse părintele Amadi. Zâmbetul său mânzesc nu reuși să-i tulbure finețea perfectă a trăsăturilor. Tușica Ifeoma ieși îmbrăcată într-o rochie boubou simplă, neagră. Nu se dăduse cu niciun ruj lucios, iar buzele îi păreau crăpate. Îl îmbrățișă pe părintele Amadi.

— Pot să te duc eu la Abba mai târziu, după programul de la birou.

— Nu, părinte. Mulțumesc. Voi merge cu Obiora.

Tușica Ifeoma plecă împreună cu Obiora așezat pe scaunul din dreapta, iar părintele Amadi plecă la scurt timp după aceea. Chima se duse sus, la vecini. Amaka merse la ea în cameră și dădu drumul la muzică, suficient de tare încât s-o aud din verandă. Acum reușeam să fac diferența între muzicienii ei sensibili la cultură. Făceam distincție între tonalitățile pure ale lui Onyeka Onwenu, energia lui Fela, înțelepciunea mângâietoare a lui Osadebe. Jaja era în grădină, cu foarfecele mătușii Ifeoma și eu stăteam pe balcon, cu cartea pe care aproape o terminasem de citit, și-l priveam. Ținea foarfecele cu ambele mâini, deasupra capului și tăia frunze.

— Crezi că suntem anormali? am întrebat în șoaptă.

— Gini?

— Amaka a spus că suntem anormali.

Jaja se uită la mine, apoi în altă parte, spre șirul de garaje din curtea din față.

— Ce înseamnă anormal? întrebă el – o întrebare care nu avea nevoie și nu cerea vreun răspuns – și se întoarse la tunsul plantelor.

Tușica Ifeoma se întoarse după-amiaza, când aproape că mă adormise bâzâitul unei albine prin grădină. Obiora îl ajută pe Papa-Nnukwu să coboare din mașină și îl sprijini până când intrară în casă. Amaka ieși repede din cameră și