— Papa-Nnukwu, nno, am spus.

— Kambili, spuse cu voce pierită.

Tușica Ifeoma vru să-l culce pe Papa-Nnukwu în patul Amakăi, dar el spuse că preferă să se întindă pe jos. Patul era prea moale. Obiora și Jaja îmbrăcară salteaua de rezervă și o așezară pe jos, iar tușica Ifeoma îl ajută pe Papa-Nnukwu să se întindă pe ea. Ochii i se închiseră aproape imediat, cu toate că geana de pe ochiul aproape orb rămase întredeschisă, ca și cum ar fi tras cu ochiul din tărâmul somnului obosit și greu. Părea mai înalt așa întins, acoperind salteaua în lungime și mi-am amintit ce spusese despre ușurința cu care se întindea să smulgă icheku din copac, în tinerețe. Singurul arbore icheku pe care-l văzusem era uriaș, cu crengile atingând acoperișul unui duplex. Cu toate acestea, îl credeam pe Papa-Nnukwu că își ridica brațele să culeagă păstăile negre de icheku de pe crengi.

— Voi face ofe nsala la cină. Lui Papa-Nnukwu îi place, spuse Amaka.

— Sper să mănânce. Chinyelu mi-a spus că i-a fost greu să bea și apă în ultimele două zile, spuse tușica Ifeoma, privindu-l pe Papa-Nnukwu. Se aplecă și lovi ușor bătăturile albe de pe tălpile sale. Linii înguste îi brăzdau tălpile, ca niște crăpături pe un perete.

— Îl duci la centrul medical azi sau mâine, mamă? întrebă Amaka.

— Ai uitat, imarozi, că medicii au intrat în grevă chiar înainte de Crăciun? L-am sunat totuși pe doctorul Nduoma înainte să plec și a spus că trece pe aici diseară.

Și doctorul Nduoma locuia tot pe Bulevardul Marguerite Cartwright, mai jos, într-unul din duplexurile cu semn de „Atenție, câine rău” și cu peluză întinsă. Era directorul centrului medical, ne spuse Amaka, mie și lui Jaja, în timp ce-l urmăream coborând din Peugeotul lui 504, câteva ore mai târziu. Dar, de când începuse greva doctorilor, avea o mică clinică în oraș. Clinica era înghesuită, spuse Amaka. Îi făcuseră acolo injecțiile cu clorochină când se îmbolnăvise de malarie ultima dată și asistenta fiersese apă pe o sobă pe petrol fumegândă. Amaka era încântată că doctorul Nduoma venise acasă; și numai fumul din clinica aia îngrămădită l-ar fi putut sufoca pe Papa-Nnukwu.

Doctorul Nduoma avea un zâmbet perpetuu încremenit pe chip, de parcă avea să dea și vești proaste pacienților cu același zâmbet. O îmbrățișă pe Amaka și apoi dădu mâna cu Jaja și cu mine. Amaka îl urmă în dormitor, să-l vadă pe Papa-Nnukwu.

— Ce slab e acum Papa-Nnukwu, spuse Jaja.

Stăteam unul lângă altul pe verandă. Soarele coborâse și bătea o briză ușoară. Mulți dintre copiii de la celelalte apartamente jucau fotbal în curte.

Dintr-un apartament de la etaj, un adult strigă: „Nee anya, măi copii, dacă faceți urme pe pereții garajului cu mingea aia, vă rup urechile!”

Copiii râseră când mingea de fotbal lovi pereții garajului; mingea plină de praf lăsa pete cafenii pe zid.

— Crezi că Papa va afla? am întrebat.

— Ce?

Mi-am încrucișat degetele. Cum de Jaja nu înțelegea ce vreau să spun?

— Că Papa-Nnukwu e aici cu noi. În aceeași casă.

— Nu știu.

Tonul lui Jaja mă făcu să mă întorc și să mă holbez la el. Fruntea lui nu era încruntată de îngrijorare, cum eram sigură că e a mea.

— I-ai spus tușicăi Ifeoma despre deget? am întrebat. Nu ar fi trebuit să întreb. Trebuia s-o las baltă. Dar iată că îmi scăpase. Numai când eram singură cu Jaja golurile de aer din gât îmi lăsau cuvintele să iasă.

— M-a întrebat și i-am spus. Bătea ritmat cu piciorul în podea.

M-am uitat la mâinile mele, la unghiile tăiate scurt, pe care Papa mi le tăia până în carne când stăteam între genunchii lui, iar obrazul lui îl atingea ușor pe al meu, până când am fost destul de mare ca să mi le tai singură – și mi le tăiam și eu întotdeauna până în carne. Jaja uitase oare că nu spuneam niciodată, că erau atâtea lucruri pe care nu le spuneam niciodată? Când era întrebat, spunea mereu că la deget i se întâmplase „ceva” acasă. În felul acesta, nu spunea o minciună și îi lăsa să-și imagineze vreun accident, datorat, poate, unei uși grele. Am vrut să-l întreb pe Jaja de ce îi spusese tușicăi Ifeoma, dar știam că nu e nevoie, pentru că nu știa nici el răspunsul la întrebarea asta.

— Mă duc să curăț mașina tușicăi Ifeoma, spuse Jaja, ridicându-se. Ce bine era dacă aveam apă ca s-o pot spăla. E atât de prăfuită.

L-am privit mergând spre casă. Acasă nu spălase niciodată o mașină. Umerii lui păreau mai lați și m-am întrebat dacă umerii unui adolescent se pot lăți într-o săptămână. Adierea ușoară de vânt purta un miros de praf și de frunze proaspăt tăiate de Jaja. Din bucătărie, mirodeniile din ofe nsala pe care o gătea tușa Ifeoma îmi gâdilară nările. Atunci mi-am dat seama că Jaja bătuse din picioare pe ritmul unui cântec igbo pe care tușica Ifeoma și verii mei îl cântau la rozariul de seară.

Încă mai stăteam pe verandă, citind, când plecă doctorul Nduoma. Vorbi și râse în timp ce tușa Ifeoma îl conduse la mașină, spunându-i cât era de tentat să-și lase pacienții să aștepte la ușa clinicii și să-i accepte invitația la masă.

— Mirosul ăsta grozav de supă arată că Amaka a spălat multe blide până acum, spuse el.

Tușica Ifeoma veni în verandă și-l urmări cu privirea până plecă.

— Mulțumesc, nna m, îi strigă lui Jaja, care