Jaja veni până în fața verandei.

— N-ai pentru ce, tușico. Ridică din umeri stând așa acolo, ca o persoană care poartă cu mândrie niște haine care nu-i sunt pe măsură. Ce-a spus doctorul?

— Vrea să-i facem niște analize. Mâine îl voi duce pe Papa-Nnukwu la centrul medical; cel puțin acolo sunt deschise laboratoarele.

•

Dimineața, tușica Ifeoma îl duse pe Papa-Nnukwu la Centrul Medical Universitar, și, în scurt timp, se întoarse îmbufnată de acolo. Și personalul de la laborator era în grevă, așa că nu puteau să-i facă testele lui Papa-Nnukwu. Tușica Ifeoma își fixă privirea într-un punct nevăzut, se gândi puțin și spuse că va fi nevoită se găsească un laborator privat în oraș, și cu o voce joasă, spuse că laboratoarele private aveau prețuri atât de ridicate, că un simplu test de febră tifoidă costa mai mult decât medicamentul pentru febră. Avea să-l întrebe pe doctorul Nduoma dacă erau chiar toate testele necesare. La centrul medical n-ar fi trebuit să plătească niciun sfanț; cel puțin acesta era unul dintre avantajele faptului că era lector. Îl lăsă pe Papa-Nnukwu să se odihnească și merse să cumpere medicamentul prescris de doctorul Nduoma; fruntea îi era brăzdată de cute de îngrijorare.

Totuși, în seara aceea, Papa-Nnukwu se simți suficient de bine încât să ia masa cu noi și urmele de îngrijorare de pe fața tușicăi Ifeoma se mai șterseră puțin. Am mâncat ofe nsala de la prânz și garri, bătut bine de Obiora, până se făcuse foarte fin.

— Nu e bine să mănânci garri seara, spuse Amaka. Dar nu se încruntă cum făcea de obicei când era nemulțumită; în loc de asta, avea zâmbetul acela proaspăt care-i descoperea strungăreață, zâmbetul pe care părea să-l aibă de fiecare dată când Papa-Nnukwu era în apropiere. Cade greu la stomac dacă-l mănânci seara.

Papa-Nnukwu o aprobă.

— Ce mâncau strămoșii noștri pe vremuri, la masa de seară, gbo? Mâncau manioc simplu. Garri e pentru voi, cei moderni. Nici măcar nu are același gust ca maniocul simplu.

— Dar trebuie să ți-l mănânci pe tot, oricum, nna anyi. Tușica Ifeoma se întinse și-i luă o bucățică de mâncare din farfurie, făcu o gaură cu degetul și puse o tabletă albă înăuntru și apoi modelă pasta într-o bilă fină. O puse pe farfuria lui Papa-Nnukwu. Făcu același lucru cu încă patru tablete.

— Nu vrea să-și ia medicamentele dacă nu fac asta, spuse ea în engleză. Spune că tabletele sunt amare, dar ar trebui să gustați semințele de cola pe care le mestecă bucuros; sunt amare ca fierea.

Verișorii mei râseră.

— Moralitatea, la fel ca și simțul gustativ, e relativă, spuse Obiora.

— Eh? Ce tot spui despre mine, gbo? întrebă Papa-Nnukwu.

— Nna anyi, vreau să văd că le înghiți, spuse tușica Ifeoma.

Papa-Nnukwu luă conștiincios fiecare bilă modelată de tușa, o înmuie în supă și o înghiți. După ce le luă pe toate cinci, tușica Ifeoma îi spuse să bea niște apă, ca să se dizolve tabletele și să-l ajute să se vindece. Luă o gură de apă și apoi puse paharul jos.

— Când îmbătrânești, se poartă cu tine ca și cu un copil, murmură el.

În aceeași clipă, televizorul scoase un sunet scrâșnit, ca de nisip uscat frecat pe hârtie, și se stinse lumina. Întunericul se așternu în încăpere.

— Hei, oftă Amaka. Ăsta nu e un moment prea nimerit să ne ia NEPA curentul. Voiam să văd ceva la televizor.

Obiora se duse pe întuneric să aducă cele două lămpi pe gaz din colțul celălalt al camerei și le aprinse. Am simțit aproape imediat fumul de gaz; îmi curgeau ochii și mă ustura gâtul de la el.

— Papa-Nnukwu, atunci spune-ne o poveste din popor, așa cum facem în Abba, spuse Obiora. Oricum, e mai bună decât televizorul.

— O di mma. Dar întâi trebuie să-mi spuneți cum au intrat oamenii ăia în televizor.

Verii mei râseră. Papa-Nnukwu spunea asta adesea, ca să-i facă să râdă. Mi-am dat seama din felul în care începuseră să râdă înainte ca el să termine de vorbit.

— Spune-ne povestea despre țestoasa cu carapacea crăpată, sări Chima.

— Eu aș vrea să știu de ce apare atât de des țestoasa în poveștile noastre populare.

— Spune-ne povestea despre țestoasa cu carapacea crăpată, repetă Chima.

Papa-Nnukwu își drese glasul.

— Cu mult timp în urmă, pe când animalele vorbeau și pe pământ trăiau puține șopârle, a fost o foamete mare pe tărâmul animalelor. Câmpurile se veștejiră și pământul crăpă. Multe animale muriră de foame și cele rămase nu aveau nici măcar puterea să mai danseze dansul de jale la îngropăciune. Într-o zi, toate animalele de parte bărbătească se adunară la sfat, să hotărască ce au de făcut, înainte ca foametea să șteargă întregul sat de pe fața pământului. Veniră cu toții la sfat clătinându-se pe picioare, numai piele și os și lipsiți de vlagă. Țestoasa abia de-și mai putea purta carapacea. Numai Câinele arăta bine. Blana îi strălucea de sănătate și nu i se vedeau oasele prin piele, pentru că erau căptușite cu carne. Toate animalele îl întrebară pe Câine cum de se menținuse așa de bine pe timp de foamete.

— Am mâncat fecale, așa cum am făcut dintotdeauna, răspunse Câinele. Celelalte animale râdeau mereu de Câine și de familia lui pentru că mâncau fecale. Leul luă cuvântul în fruntea adunării și spuse:

— Din moment ce nu putem mânca fecale, așa cum face Câinele, trebuie să găsim o altă cale