Animalele se gândiră îndelung, până când Iepurele propuse ca toate animalele să-și omoare mamele și să le mănânce. Multe nu fură de acord, căci își mai aminteau încă dulceața laptelui de la sânul mamelor lor. Dar, în cele din urmă, se învoiră cu toatele că aceasta e cea mai bună soluție, căci aveau oricum să moară, dacă nu făceau nimic.

— N-aș putea s-o mănânc niciodată pe mami, spuse Chima chicotind.

— S-ar putea să nu fie o idee prea bună, cu pielea aceasta tare, spuse Obiora.

— Mamele acceptară să fie sacrificate, continuă Papa-Nnukwu. Și așa, în fiecare săptămână, câte o mamă era omorâtă, iar animalele împărțeau carnea. În curând, arătau cu toții bine, din nou. Apoi, cu câteva zile înainte să-i vină rândul mamei Câinelui, acesta o luă la fugă cântând cântecul de jale pentru moartea mamei sale. Murise de o boală. Celorlalte animale le fu milă de Câine și se oferiră s-o îngroape. Pentru că murise de o boală, nu puteau s-o mănânce. Câinele refuză orice ajutor și spuse că își îngroapă mama singur. Era extrem de mâhnit că nu avusese onoarea de a muri ca celelalte mame care fuseseră sacrificate pentru binele obștesc.

După câteva zile, Țestoasa se duse la ferma ei arsă de soare să vadă dacă mai găsește ceva legume uscate de adunat. Pe drum, se opri să se ușureze la o tufă, dar pentru că tufa era ofilită, aceasta nu-i oferi prea mult adăpost. Prin tufa rară, văzu Câinele pe partea cealaltă a drumului, uitându-se în sus și cântând. Țestoasa se întrebă dacă nu cumva durerea îl adusese pe Câine pe culmile nebuniei. De ce cânta el spre cer? Țestoasa ascultă și auzi ce cânta Câinele:

— Nne, Nne, mamă, mamă.

— Njemanze! strigară verii mei în cor.

— Nne, Nne, am venit.

— Njemanze!

— Nne, Nne, lasă frânghia în jos. Am venit.

— Njemanze!

Țestoasa ieși de după tufă și-l înfruntă pe Câine. Câinele recunoscu, în cele din urmă, că mama lui nu murise de-adevăratelea, ci se dusese în cer, unde locuia cu prietenii ei înstăriți. Arăta atât de bine pentru că ea îl hrănea zilnic.

— Mârșăvie! zbieră Țestoasa. Ce să spun! Auzi! Mănâncă fecale! Stai să vezi când o să afle și restul satului ce-ai făcut!

Firește, Țestoasa era șireată nevoie mare. Nu avea nici cea mai mică intenție să-l pârască satului. Știa că acesta se va oferi s-o ia și pe ea în cer. Iar când Câinele chiar îi propuse, Țestoasa se prefăcu a se codi. Dar deja îi lăsa gura apă. Câinele cântă iar cântecul și o frânghie coborî din cer și cele două animale urcară.

Mama Câinelui nu fu foarte încântată că fiul ei îi adusese un prieten la masă, dar, cu toate acestea, le dădu de mâncare. Țestoasa mâncă precum un animal prost crescut. Mâncă aproape tot fufu și supa de onugbu și-și turnă pe gât un pocal plin de vin de palmier, când încă avea gura plină de mâncare. După masă, coborâră înapoi pe frânghie. Țestoasa îi spuse Câinelui că nu va spune nimănui dacă o ia cu el în cer în fiecare zi, până veneau ploile și se termina foametea. Câinele se învoi – ce altceva putea să facă? Cu cât mânca mai mult în cer, cu atât Țestoasa voia mai mult de mâncare, până când, într-o zi, se hotărî să meargă singură în cer ca să mănânce și porția Câinelui, nu numai pe a sa. Merse la locul de lângă tufa uscată și începu să cânte, imitând vocea Câinelui. Frânghia începu să coboare. Tocmai atunci veni și Câinele și văzu ce se întâmplă. Furios, Câinele începu să cânte mai tare.

— Nne, Nne, mamă, mamă.

— Njemanze! strigară verii mei în cor.

— Nne, Nne, vezi că nu fiul tău e cel care urcă.

— Njemanze!

— Nne, Nne, taie frânghia. Nu fiul tău e cel care urcă. E Țestoasa cea șireată.

— Njemanze!

Mama Câinelui tăie frânghia îndată și Țestoasa, care era deja la jumătatea drumului spre cer, se prăvăli în jos. Căzu pe un morman de pietre și-și sparse carapacea. Până în ziua de azi, Țestoasa are carapacea crăpată.

Chima chicoti.

— Țestoasa are carapacea crăpată!

— Nu te miră cum de numai mama Câinelui a ajuns în cer de la bun început? întrebă Obiora în engleză.

— Sau cine erau prietenii ei înstăriți din cer, spuse Amaka.

— Probabil că erau strămoșii Câinelui, spuse Obiora.

Verii mei și Jaja râseră, râse și Papa-Nnukwu, cu un chicotit fin, ca și cum înțelegea engleza, apoi se lăsă pe spate și închise ochii. Îi priveam și îmi doream să fi rostit și eu cu ei răspunsul Njemanze!

•

Papa-Nnukwu se trezise înaintea tuturor. Voia să-și ia micul dejun pe verandă, ca să poată contempla răsăritul soarelui. Așa că tușica Ifeoma îl rugă pe Obiora să întindă o rogojină pe verandă și am stat cu toții acolo și am luat micul dejun cu Papa-Nnukwu, ascultându-i poveștile despre bărbații care băteau vinul de palmier în sat și se trezeau în zori să se cațere în copaci pentru că palmierii dădeau vin acru după răsăritul soarelui. Nu era greu să-ți dai seama că îi e dor de satul lui, că-i e dor să vadă palmierii aceia în care se urcau oamenii, cu o curea de rafie legată de ei și de trunchiul de copac.

Cu toate că la micul dejun am mâncat pâine și okpa, și Bournvita, tușica Ifeoma făcu puțin fufu ca să îngroape tabletele în el, sicriașe fine și sferice, și-l privi pe Papa-Nnukwu înghițindu-le cu grijă. Înnegurarea i se ștersese de pe față.

— Va fi bine, spuse ea în engleză. În curând,