— Trebuie să mai stea cu noi o vreme, spuse Amaka. Poate ar trebui să locuiască aici, mamă. Nu cred că fata aceea Chinyelu are grijă de el cum se cade.

— Igasikwa! Nu va vrea niciodată să se mute aici.

— Când îl duci să-și facă analizele?

— Mâine. Doctorul Nduoma a spus că pot să-i fac numai două teste din cele patru. Laboratoarele particulare din oraș vor plata întreagă, așa că trebuie să merg mai întâi la bancă. Nu cred că termin la timp ca să-l duc azi la analize, cu toate cozile alea de la bancă.

Atunci intră o mașină în curte, și chiar înainte ca Amaka să întrebe „Acesta e părintele Amadi?”, am știut că e el. Îi mai văzusem micul automobil Toyota hatchback doar de două ori, dar l-aș fi recunoscut oriunde. Au început să-mi tremure mâinile.

— A spus că va trece pe aici să-l vadă pe Papa-Nnukwu, spuse tușica Ifeoma.

Părintele Amadi purta sutană, cu mâneci lungi și largă, cu un șnur negru legat în jurul taliei. Chiar și în veșmântul preoțesc, mersul lui lejer și ușor săltat îmi fură atenția și am rămas cu ochii fixați pe el. M-am sucit și m-am repezit înăuntru. Vedeam curtea din față foarte clar de la geamul din dormitor, căruia îi lipseau câteva șipci de la oblon. Mi-am lipit fața de geam, aproape de mica ruptură din plasa de țânțari, pe care Amaka dădea vina pentru fiecare molie care zbura în jurul becului seara. Părintele Amadi stătea lângă fereastră, suficient de aproape ca să văd felul în care i se așeza părul, în cârlionți, ca valurile unui pârâiaș.

— Și-a revenit așa de repede, părinte, Chukwu aluka, spuse tușica Ifeoma.

— Domnul nostru e milostiv, Ifeoma, spuse el bucuros, de parcă Papa-Nnukwu era rudă și cu el. Apoi îi spuse că merge spre Isienu, să-și viziteze un prieten care tocmai se întorsese din misionariat din Papua Noua Guinee. Se întoarse spre Jaja și Obiora și spuse:

— Voi trece diseară să vă iau. Vom juca pe stadion, cu niște băieți de la seminar.

— Bine, părinte. Vocea lui Jaja era puternică.

— Unde e Kambili? întrebă.

M-am uitat în jos, spre piept, care mi se înălța și cobora cu repeziciune. Nu știam de ce, dar eram recunoscătoare că-mi rostise numele, că-și amintise cum mă cheamă.

— Cred că e în casă, spuse tușica Ifeoma.

— Jaja, spune-i că poate veni și ea cu noi dacă dorește.

Când se întoarse, seara, m-am prefăcut că-mi fac siesta. Am așteptat să aud mașina plecând, cu Jaja și cu Obiora, înainte să mă întorc în camera de zi. Nu dorisem să merg cu ei, și totuși, când n-am mai auzit mașina, îmi venea să alerg după ea.

Amaka era în camera de zi cu Papa-Nnukwu, ungându-i ușor cu vaselină cele câteva șuvițe de păr rămase. După aceea, îl dădu cu pudră de talc pe față și pe piept.

— Kambili, spuse Papa-Nnukwu când mă văzu. Verișoara ta pictează frumos. În vremuri străvechi, ar fi fost aleasă să picteze altarele zeilor noștri. Părea visător. Probabil că unele medicamente îl moleșeau. Amaka nu se uită la mine; îl mai atinse o dată pe cap, de fapt, îl mângâie, și apoi se așeză pe jos în fața lui. Îi urmăream mișcările iuți ale mâinii când ducea pensula de la paletă la foaie și înapoi. Picta atât de repede că mă gândeam că o să fie o mâzgăleală pe foaia aceea, până când m-am uitat și am văzut forma căpătând limpede contur – o formă fină, mlădioasă. Auzeam ticăitul ceasului de perete, acela cu poza papei sprijinindu-se în toiagul său. Era o liniște gingașă. Tușica Ifeoma râcâia o oală arsă în bucătărie, și scrâșnetul lingurii de metal pe oală părea strident. Amaka și Papa-Nnukwu vorbeau din când în când, folosind foarte puține cuvinte, vocile lor îngemănându-se. Privindu-i, am simțit că tânjesc după ceva ce știam că nu voi avea niciodată. Am vrut să mă ridic și să plec, dar picioarele nu erau ale mele și nu făcură ce le cerusem să facă. În cele din urmă, m-am forțat să mă ridic și m-am dus în bucătărie; nici Amaka, nici Papa-Nnukwu n-au observat când am plecat.

Tușica Ifeoma stătea pe un scaun mic, curățând coaja maro de pe niște cocoyami, aruncând tuberculii rotunzi, lipicioși într-un mojar de lemn și oprindu-se să-și răcească mâinile într-un bol cu apă rece.

— De ce arăți așa, o gini? întrebă ea.

— Cum, tușico?

— Ai lacrimi în ochi.

Mi-am simțit ochii umezi.

— Mi-o fi intrat ceva în ochi.

Tușica Ifeoma nu prea părea să mă creadă.

— Hai, ajută-mă cu cocoyamii, spuse într-un târziu.

Mi-am tras și eu un scăunel lângă ea și m-am așezat. Coaja părea să se curețe destul de ușor la tușica Ifeoma, dar când am apucat capătul unui tubercul, coaja tare și maro rămase fixată și căldura îmi înțepă palmele.

— Mai întâi înmoaie-ți mâinile în apă. Îmi arătă unde și cum să apăs, ca să se ia coaja ușor. Am urmărit-o cum pasează cocoyamii, înmuind din când în când pisălogul în apă ca să nu se lipească pasta de cocoyam prea tare pe el. Totuși, piureul alb și lipicios se prindea de pisălog, de mojar, de mâna tușicăi Ifeoma. Cu toate acestea, era mulțumită, pentru că pasta avea să îngroașe supa de onugbu cum trebuie.

— Vezi ce bine se simte Papa-Nnukwu? întrebă. A stat treaz așa de mult ca să-l poată picta Amaka… E un miracol. Doamna Noastră e milostivă.

— Cum poate Doamna Noastră să mijlocească pentru păgâni, tu