Tușica Ifeoma nu spuse nimic în timp ce turnă pasta groasă de cocoyam în oala de supă; apoi se uită în sus și spuse că Papa-Nnukwu nu e păgân, ci tradiționalist; că uneori, ce e diferit poate fi la fel de bun precum ce e familiar; că atunci când Papa-Nnukwu își făcea itu-nzu, mărturisirea inocenței, dimineața, pentru el era la fel ca rostirea rozariului pentru noi. A mai spus și alte lucruri, dar, de fapt, n-o prea ascultam, pentru că o auzeam pe Amaka râzând în camera de zi cu Papa-Nnukwu, și mă întrebam de ce râd, și dacă s-ar opri din râs dacă m-aș duce acolo.

•

Când tușica Ifeoma mă trezi, camera era întunecată și trilurile greierilor de noapte se stingeau încet. Cântatul unui cocoș pătrunse prin fereastra de deasupra patului meu.

— Nne. Tușica Ifeoma mă mângâie pe umăr. Papa-Nnukwu e pe verandă. Du-te și privește-l.

Mă simțeam foarte trează, cu toate că a trebuit să-mi deschid ochii cu degetele. Mi-am amintit cuvintele tușicăi Ifeoma din seara de dinainte, despre Papa-Nnukwu care e tradiționalist, și nu păgân. Totuși, nu eram sigură de ce vrea să mă duc să-l privesc pe verandă.

— Nne, nu uita să faci liniște. Privește-l doar, îmi șopti tușica Ifeoma, ca să n-o trezească pe Amaka.

Mi-am legat șalul în jurul pieptului, peste cămașa mea de noapte cu flori alb și roz și am ieșit din cameră. Ușa care dădea în verandă era pe jumătate deschisă și lumina purpurie a zorilor se strecura în camera de zi. N-am vrut să aprind lumina, pentru că ar fi observat Papa-Nnukwu, așa că am rămas lângă ușă, rezemată de perete.

Papa-Nnukwu era pe un scăunel de lemn, cu picioarele arcuite într-un triunghi. Nodul de la șal i se desfăcuse și șalul îi alunecase de pe mijloc acoperind scaunul, atingând podeaua cu marginile lui de albastru șters. O lampă cu petrol, cu flacăra mică, era chiar lângă el. Lumina tremurătoare arunca o lucire de topaz peste veranda îngustă, peste firele de păr încovoiate de pe pieptul lui Papa-Nnukwu, peste picioarele lui cu pielea de culoarea pământului. Se aplecă să tragă o linie pe podea cu nzu din mâna lui. Vorbea, cu fața în jos, ca și cum s-ar fi adresat dungii albe de cretă, care acum părea galbenă. Vorbea cu zeii sau cu strămoșii; mi-am amintit că tușica Ifeoma îmi spusese că cele două pot fi schimbate între ele.

— Chineke! Îți mulțumesc pentru această nouă dimineață! Îți mulțumesc pentru soarele care răsare. Buza inferioară îi tremura în timp ce vorbea. Poate că astfel, cuvintele lui igbo curgeau unul într-altul, ca și cum, dacă i-ai fi scris discursul, ar fi ieșit un singur cuvânt lung. Se aplecă să mai tragă altă linie, repede, cu o hotărâre aprigă, care făcu să-i tresară carnea de pe braț, care-i atârna ca o desagă de piele maro.

— Chineke! N-am luat viața nimănui, nu mi-am însușit pământul nimănui, n-am comis adulter. Se aplecă și mai trase o linie. Scaunul scârțâi.

— Chineke! Am dorit binele tuturor. I-am ajutat pe cei care n-au nimic din puținul pe care-l am.

Un cocoș cântă, scoțând un sunet tânguitor, care părea să vină de foarte, foarte aproape.

— Chineke! Binecuvântează-mă! Ajută-mă să am destul cât să-mi hrănesc trupul. Binecuvânteaz-o pe fiica mea, Ifeoma. Dă-i îndestulare ei și familiei ei. Se mișcă pe scaun. Buricul îi ieșise odată în afară, dar acum arăta ca o vânătă zbârcită, aplecată în jos.

— Chineke! Binecuvântează-l pe fiul meu, Eugene. Nu lăsa soarele să apună peste bunăstarea lui. Ridică blestemul pe care l-au aruncat asupra lui. Papa-Nnukwu se aplecă înainte și mai trase o linie. Am fost surprinsă să văd că se roagă pentru Papa cu aceeași sârguință cu care se ruga pentru sine și pentru tușica Ifeoma.

— Chineke! Binecuvântează-i pe copiii copiilor mei. Cu purtarea ta de grijă, ține-i departe de rău și îndreaptă-i spre bine. Papa-Nnukwu zâmbea în timp ce vorbea. Cei câțiva dinți pe care-i mai avea în față păreau mai galbeni în lumină, ca boabele proaspete de porumb. Golurile largi din gingie aveau o nuanță roșiatică delicată.

— Chineke! Fă-le bine celor care doresc binele altora. Iar celor care doresc răul altora dă-le pe măsură. Papa-Nnukwu trase o ultimă linie, mai lungă decât celelalte, cu o înfloritură. Terminase.

Când Papa-Nnukwu se ridică și se întinse, întregul său trup, ca și coaja arborelui de gmelina din curtea noastră, capta umbrele aurii de la flacăra lămpii în multele sale cute și încrețituri. Chiar și petele de bătrânețe de pe mâini și picioare străluceau. Nu mi-am ferit privirea, deși era păcat să privești goliciunea altuia. Acum, dungile de pe burta lui Papa-Nnukwu nu mai păreau așa de numeroase, iar buricul i se ridicase mai sus, încă învelit în falduri de piele. Între picioare îi atârna un cocon flasc care părea mai fin și lipsit de ridurile care-i brăzdau restul corpului, ca o plasă de țânțari. Își ridică șalul și-l legă în jurul trupului, legându-l în talie. Sfârcurile îi erau ca niște stafide negre între smocurile de păr de pe piept. Încă mai zâmbea când m-am întors încet și m-am dus înapoi în dormitor. Acasă nu zâmbeam niciodată după ce spuneam rozariul. Niciunul dintre noi nu zâmbea.

•

Papa-Nnukwu se întoarse pe verandă după micul dejun și stătea pe scaun cu Amaka așezată pe o rogojină din plastic la picioarele lui. Îi curăță ușor piciorul cu o piatră ponce, i-l înmuie într-un lighean cu apă, îl masă cu vaselină și apoi trecu la celălalt picior. Papa-Nnukwu se plânse că îi va face picioarele prea