fine și că până și pietricelele cele mai fine îl vor înțepa acum la tălpi, pentru că nu purta niciodată sandale în sat, cu toate că tușica Ifeoma îl obligase să le poarte aici. Dar nu-i spuse Amakăi să se oprească.

— Îl voi picta aici, afară, pe verandă, în umbră. Vreau să-i surprind lumina soarelui pe piele, spuse Amaka, atunci când Obiora li se alătură.

Tușica Ifeoma ieși, îmbrăcată într-un șal albastru și o bluză. Voia să meargă la piață cu Obiora care, spunea ea, calcula restul mai repede decât vânzătorul cu calculatorul.

— Kambili, vreau să mă ajuți și să faci frunzele de orah, ca să mă pot apuca de supă când mă întorc, spuse ea.

— Frunzele de orah? am întrebat, înghițind în sec.

— Da. Nu știi cum se prepară orah?

Am dat din cap.

— Nu, tușico.

— Atunci le va face Amaka, spuse tușica Ifeoma. Își desfășură și-și înfășură din nou șalul pe talie, legându-l într-o parte.

— De ce? izbucni Amaka. Pentru că bogătașii nu prepară orah la ei acasă? Nu va participa la mâncatul supei de orah?

Ochii tușicăi Ifeoma se înăspriră – nu se uita la Amaka, se uita la mine.

— O ginidi, Kambili, n-ai gură? Înfrunt-o!

Am văzut un crin african ofilit căzând de pe tulpină, în grădină. Plantele de croton foșneau în adierea târzie a dimineții.

— Nu trebuie să țipi, Amaka, i-am spus într-un final. Nu știu să pregătesc frunzele de orah, dar poți să-mi arăți tu. Nu știam de unde îmi veniseră cuvintele calme. Nu voiam să mă uit la Amaka, nu voiam s-o văd încruntându-se, nu voiam s-o fac să-mi răspundă cu altceva, pentru că știam că nu voi face față. Am crezut că mi se pare când i-am auzit chicotitul, dar apoi m-am uitat la Amaka – și, cu siguranță, râdea.

— Aaa, deci chiar poți avea voce atât de puternică, Kambili, spuse ea.

Îmi arătă cum se prepară frunzele de orah. Frunzele alunecoase, de un verde-deschis, aveau cozi fibroase, care nu se înmuiau când erau puse la fiert și care trebuiau smulse cu grijă. Mi-am pus tava de legume în poală și m-am apucat de treabă, smulgând cozile și așezând frunzele într-un castron, la picioare. Terminasem când se întoarse tușica Ifeoma, după vreo oră, și se cufundă într-un scaun, făcându-și vânt cu un ziar. Firicele de sudoare îi șterseseră pudra în linii paralele de culoare mai închisă, de-o parte și de alta a feței. Jaja și Obiora aduceau mâncarea din mașină și tușica Ifeoma îl rugă pe Jaja să pună un mănunchi de banane pe jos, în verandă.

— Amaka, ka? Ghici cât? întrebă ea.

Amaka se uită la mănunchi cântărind din priviri, înainte să ghicească o sumă. Tușica Ifeoma dădu din cap și spuse că bananele costaseră cu patruzeci de naira mai mult decât ghicise Amaka.

— Hei! Pentru atât de puțin? strigă Amaka.

— Comercianții spun că le e greu să transporte mâncarea, pentru că nu se găsește combustibil, așa că adaugă costul transportului la preț, spuse tușica Ifeoma.

Amaka luă bananele și le pipăi pe fiecare strângându-le între degete, de parcă voia să înțeleagă de ce costau așa de mult. Le duse înăuntru chiar când părintele Amadi intră în curte cu mașina și parcă în fața apartamentului. Parbrizul strălucea reflectând lumina ce bătea în el. Sări pe cele câteva scări până la verandă, ținându-și sutana ca o mireasă care-și ține rochia de nuntă. Întâi îl salută pe Papa-Nnukwu, apoi o îmbrățișă pe tușica Ifeoma și dădu mâna cu băieții. Am întins mâna ca să ne salutăm, iar buza inferioară începu să-mi tremure.

— Kambili, spuse el, ținându-mi mâna puțin mai mult decât pe a băieților.

— Mergeți undeva, părinte? întrebă Amaka, venind în verandă. Sigur vă coaceți în sutana asta.

— Îi voi duce niște lucruri unui prieten de-al meu, preotul care s-a întors din Papua Noua Guinee. Se întoarce săptămâna viitoare.

— Papua Noua Guinee. Ce zice, cum e acolo? întrebă Amaka.

— Mi-a povestit despre cum au traversat un râu cu canoea și cu crocodili chiar pe sub barca lor. A zis că nu știe ce s-a întâmplat mai întâi, dacă a auzit dinții crocodilului trosnind sau dacă a descoperit că-și udase pantalonii.

— Ar face bine să nu vă trimită într-un loc ca ăsta, spuse tușica Ifeoma râzând, încă făcându-și vânt și sorbind dintr-un pahar cu apă.

— Nici nu vreau să mă gândesc că veți pleca, părinte, spuse Amaka. Încă nu aveți nicio idee unde și când, okwia?

— Nu. Undeva la anul, probabil.

— Cine vă trimite? întrebă Papa-Nnukwu, în felul lui brusc, care mă făcea să realizez că urmărise fiecare cuvânt rostit în igbo.

— Părintele Amadi aparține unui grup de preoți, ndi, misionari, și merg prin tot felul de țări să convertească oamenii, spuse Amaka. Când vorbea cu Papa-Nnukwu nu prea își presăra discursul cu cuvinte în engleză, așa cum făceam noi ceilalți, inconștient.

— Ezi okwu? Papa-Nnukwu se uită în sus înspre părintele Amadi, cu ochiul său lăptos. Serios? Propriii noștri fii merg acum să fie misionari pe teritoriile omului alb?

— Mergem și pe teritoriul omului alb, și pe al celui negru, domnule, spuse părintele Amadi. Oriunde e nevoie de un preot.

— E bine, fiule. Dar nu trebuie să-i mințiți niciodată. Nu-i învățați niciodată să nu-și ia strămoșii în seamă. Papa-Nnukwu își mută privirea, clătinând din cap.

— Ați auzit, părinte? întrebă Amaka. Să nu-i mințiți pe bieții oameni neștiutori.

— Îmi va fi greu, dar voi încerca, spuse părintele Amadi. Ochii i se strângeau la colțuri când zâmbea.

— Știi, părinte, e ca atunci când faci okpa,