spuse Obiora. Amesteci făina de fasole ochi-negri cu uleiul de palmier, apoi le înăbuși ore întregi. Credeți că se poate obține doar făina de fasole sau doar uleiul de palmier?

— Despre ce vorbești? întrebă părintele Amadi.

— Religie și opresiune, spuse Obiora.

— Știi vorba aceea – nu numai oamenii goi din piață sunt nebuni? întrebă părintele Amadi. Te-a lovit din nou valul acela de nebunie și te afectează iar, okwia?

Obiora râse, la fel și Amaka, în felul acela zgomotos, care părea că numai părintele Amadi i-l provoacă.

— Ați vorbit ca un adevărat preot misionar, părinte, spuse Amaka. Când oamenii vă provoacă, faceți-i nebuni.

— Vedeți cum verișoara voastră tace și privește? întrebă părintele Amadi, arătând spre mine. Ea nu-și irosește energia căutând argumente la nesfârșit. Dar în mintea ei se petrec o mulțime de lucruri, din câte îmi dau seama.

M-am holbat la el. Pete rotunde, umede de sudoare îi încercuiau subsuorile, înnegrind albul sutanei sale. Ochii îi adăstară pe fața mea, iar eu m-am uitat în altă parte. Era prea deranjant să mă uit în ochii lui; mă făcea să uit cine se află în preajmă, unde stau, ce culoare are fusta mea.

— Kambili, n-ai vrut să vii cu noi data trecută.

— Am… am… am dormit.

— Atunci, astăzi vii cu mine. Numai tu, spuse părintele Amadi. Voi veni să te iau când mă întorc din oraș. Mergem la stadion, la fotbal. Poți să joci sau poți privi, cum dorești.

Amaka începu să râdă.

— Kambili pare înfricoșată de moarte. Se uita la mine, dar nu era privirea cu care eram obișnuită, aceea în care ochii ei mă acuzau de lucruri pe care nu le știam. Era o privire diferită, mai blândă.

— N-are de ce să-ți fie frică, nne. Te vei distra la stadion, spuse tușica Ifeoma, și m-am întors și spre ea privind în gol. Mărgele minuscule de sudoare, ca niște coșuri, îi acopereau nasul. Părea atât de fericită, atât de împăcată și mă întrebam cum poate toată lumea din jurul meu să se simtă la fel, când prin mine treceau râuri de foc, când frica se unea cu speranța și se prindea de gleznele mele.

După ce părintele Amadi plecă, tușica Ifeoma spuse:

— Du-te și pregătește-te, ca să nu-l faci să te aștepte când se întoarce. Pantalonii scurți sunt cei mai buni, pentru că, chiar dacă nu joci, se va face mai cald înainte să apună soarele și majoritatea tribunelor nu sunt acoperite.

— Pentru că le-au trebuit zece ani să construiască stadionul acela. Banii au intrat în buzunarele unora, murmură Amaka.

— Nu am pantaloni scurți, tușico, am spus.

Tușica Ifeoma nu întrebă de ce, poate pentru că știa deja. O rugă pe Amaka să-mi împrumute o pereche de pantaloni scurți. Mă așteptam să mă ia în râs, dar îmi dădu o pereche de pantaloni scurți de parcă era normal ca eu să nu am deloc. Mi-am luat pantalonii fără grabă, dar n-am stat prea mult în fața oglinzii, așa cum făcea Amaka, ca să nu mă încerce sentimentul de vinovăție. Vanitatea era un păcat. Jaja și cu mine ne uitam în oglindă doar cât să ne asigurăm că aveam nasturii încheiați cum trebuie.

Am auzit Toyota intrând în curte puțin mai târziu. Am luat rujul Amakăi de pe dulap și m-am dat pe buze. Arăta ciudat, nu la fel de fermecător cum arăta pe buzele ei; nici măcar nu avea același luciu de bronz. L-am șters. Buzele mele păreau palide, un maroniu mohorât. M-am dat iar cu ruj, iar mâinile îmi tremurau.

— Kambili, părintele Amadi claxonează afară, strigă tușica Ifeoma. Am șters rujul din nou, cu dosul mâinii și am ieșit.

•

Mașina părintelui Amadi avea mirosul lui, un parfum curat, care te ducea cu gândul la un cer limpede, azuriu. Pantalonii lui păruseră mai lungi data trecută când îl văzusem în ei, trecându-i mult peste genunchi. Acum, se opreau mai sus, lăsând la vedere o coapsă musculoasă, presărată cu fire de păr negru. Spațiul dintre noi era prea mic, prea strâmt. În apropierea unui preot, la spovedanie, mă simțeam mereu penitentă. Dar era foarte greu să mă simt așa acum, cu parfumul părintelui Amadi umplându-mi plămânii. M-am simțit vinovată că nu mă pot concentra asupra păcatelor mele, că nu mă pot gândi la nimic în afară de faptul că e foarte aproape de mine.

— Dorm în aceeași cameră cu bunicul meu. El e păgân, am trântit-o, în cele din urmă.

Se întoarse scurt înspre mine și, înainte să-și întoarcă privirea, m-am întrebat dacă lumina din ochii lui reflecta amuzament.

— De ce spui asta?

— E un păcat.

— De ce e un păcat?

M-am uitat la el. M-am simțit de parcă îi lipsea un rând din scenariu.

— Nu știu.

— Tatăl tău ți-a spus asta.

M-am uitat afară pe geam. Nu voiam să-l implic pe Papa, din moment ce era evident că părintele Amadi nu e de acord.

— Jaja mi-a spus câte ceva despre tatăl vostru ieri, Kambili.

Mi-am mușcat buza de jos. Ce-i spusese Jaja? Oricum, ce era în neregulă cu Jaja? Părintele Amadi nu mai spuse nimic până când ajunserăm la stadion și cercetă repede puținii oameni care alergau pe piste. Băieții lui nu ajunseseră încă, așa că terenul de fotbal era gol. Ne-am așezat pe scări, într-una din cele două tribune care erau acoperite.

— Ce-ar fi să jucam un set până vin băieții? întrebă el.

— Nu știu să joc.

— Joci handbal?

— Nu.

— Dar volei?

M-am uitat întâi la el și apoi în zare. Mă întrebam, dacă Amaka l-ar picta vreodată, dacă i-ar surprinde vreodată pielea fină ca argila, sprâncenele drepte, care erau ușor ridicate când mă privea.

— Am jucat volei în clasa întâi, am spus. Dar n-am mai jucat pentru că eu… nu eram așa de bună și nimănui nu-i plăcea