să mă aleagă. Îmi țineam ochii fixați pe rândurile de locuri pentru spectatori, deprimante, nevopsite, abandonate de atâta timp că plante minuscule începuseră să-și împingă capetele verzi prin crăpăturile de ciment.

— Îl iubești pe Iisus? întrebă părintele Amadi, ridicându-se în picioare.

Eram uluită.

— Da, da, îl iubesc pe Iisus.

— Atunci arată-mi. Încearcă să mă prinzi, arată-mi că-l iubești pe Iisus.

Abia termină de vorbit, că o și luă la fugă și i-am văzut fulgerul albastru de pe maiou. N-am stat să mă gândesc; m-am ridicat și am fugit după el. Vântul îmi bătea în față, în ochi, peste urechi. Părintele Amadi era ca o adiere de azur, îmi scăpa printre degete. Nu l-am ajuns din urmă până când nu s-a oprit lângă poarta de fotbal.

— Deci nu-l iubești pe Iisus, mă necăji el.

— Alergați prea repede, am spus, gâfâind.

— Te las să te odihnești și după aceea îți mai dau o șansă să mă prinzi și să-mi arăți că-l iubești pe Domnul.

Mai alergarăm de patru ori. N-am reușit să-l prind. Într-un final, ne-am prăbușit pe iarbă și-mi puse o sticlă de apă în mână.

— Ai picioare bune de alergat. Ar trebui să exersezi mai des, spuse el.

M-am uitat în altă parte. Nu mai auzisem așa ceva până atunci. Părea prea apropiat, prea intim, să se uite la picioarele mele sau la oricare altă parte a mea.

— Știi să zâmbești? mă întrebă.

— Poftim?

Se întinse și trase ușor de colțurile gurii mele.

— Zâmbește.

Voiam să zâmbesc, dar n-am putut. Buzele și obrajii îmi înghețaseră, în ciuda transpirației care îmi curgea de-o parte și de alta a nasului. Eram prea conștientă de faptul că mă privește.

— Ce-i cu pata aceea roșiatică pe mâna ta? întrebă.

M-am uitat în jos, la mâna mea, la dâra de ruj șters la repezeală, care se vedea pe dosul mâinii mele transpirate. Nu-mi dădusem seama cât de mult pusesem.

— E… o pată, am spus, simțindu-mă ca o idioată.

— Ruj?

Am dat din cap că da.

— Te dai cu ruj? Te-ai dat vreodată cu ruj?

— Nu, am spus. Apoi am simțit un zâmbet insinuându-se încet pe fața mea, întinzându-mi buzele și obrajii, un zâmbet jenat și amuzat. Știa că încercasem să mă dau cu ruj pentru prima dată azi. Am zâmbit. Am mai zâmbit o dată.

— Bună seara, părinte! se auzi din toate părțile și opt băieți coborâră până la noi. Erau cam toți de vârsta mea, cu pantaloni scurți găuriți ici-colo și cu tricouri spălate atât de des, că nu mai aveai de unde ști ce culoare avuseseră la început și aveau toți pete de mușcături de insecte pe picioare. Părintele Amadi își dădu jos maioul, aruncându-mi-l în brațe înainte să li se alăture băieților pe terenul de fotbal. Cu jumătatea de sus a trupului goală, umerii lui formau un dreptunghi lat. Nu m-am uitat în jos la maioul din brațele mele în timp ce mâna mi se mișca încet spre el. Ochii îmi erau la terenul de fotbal, la picioarele alergând ale părintelui Amadi, la mingea alb cu negru zburând pe sus, la multitudinea de picioare ale băieților, care arătau toate ca un singur picior. Mâna mea reușise în sfârșit să atingă maioul din brațe, mișcându-se nesigură deasupra lui ca și cum acesta putea respira, ca și cum era parte din părintele Amadi, când el fluieră pentru pauză de apă. Aduse din mașină portocale decojite și apă învelite în formă conică în pungi de plastic. Se așezară toți pe iarbă să mănânce portocale și l-am privit pe părintele Amadi râzând zgomotos, cu capul lăsat pe spate și cu coatele rezemate pe iarbă. Eram curioasă dacă băieții se simțeau la fel ca mine în preajma lui, dacă numai pe ei îi vedea.

N-am lăsat maioul din brațe în timp ce urmăream restul meciului. Începuse să bată un vânt răcoros, răcindu-mi transpirația de pe corp, când părintele Amadi fluieră de final, de trei ori, și ultima dată mai tare. Atunci băieții se adunară în jurul lui, stând cu capetele plecate, în timp ce spuse o rugăciune.

— La revedere, părinte! se auzea din toate părțile, în timp ce își făcea drum spre mine. Avea un pas sigur, ca un cocoș responsabil pentru toate găinile din vecinătate.

În mașină, puse o casetă. Era un cor ce cânta cântece de adorație în igbo. Știam primul cântec. Mama îl cânta uneori când eu și Jaja aduceam acasă carnetele de note. Părintele Amadi cântă și el. Vocea lui era mai lină decât a cântărețului de pe casetă. Când se termină primul cântec, îi dădu mai încet și întrebă:

— Ți-a plăcut meciul?

— Da.

— Îl văd pe Hristos pe fețele lor, pe fețele băieților.

M-am uitat la el. Nu reușeam să împac figura blondă a lui Iisus răstignit pe crucea aurită de la St. Agnes cu picioarele pline de înțepături de insecte ale băieților acelora.

— Locuiesc în Ugwu Oba. Majoritatea nu mai merg la școală pentru că părinții lor nu-și permit. Ekwueme – ți-l amintești, cu tricou roșu?

Am dat din cap că da, deși nu mi-l aminteam. Toate tricourile îmi păruseră la fel de lipsite de culoare.

— Tatăl lui a fost șofer aici la universitate. Dar l-au dat afară, iar Ekwueme a fost nevoit să renunțe la Liceul Nsukka. Acum lucrează ca taxator pe autobuz și se descurcă foarte bine. Mă inspiră băieții ăștia. Părintele Amadi se opri din vorbit ca să se alăture corului.

— I na-asi m esonaya! I na-asi m esonaya!

Am dat și eu din cap, în ritmul muzicii. Chiar nu aveam nevoie de muzică, pentru că vocea lui era suficient de muzicală. Mă simțeam