— Nu mi-ai pus nicio întrebare, spuse el.

— Nu știu ce să întreb.

— Trebuia să înveți arta interogării de la Amaka. De ce coroanele arborilor cresc în sus și rădăcinile în jos? De ce există cer? Ce e viața? Păi de ce?

Am râs. Suna ciudat, ca și cum ascultam râsul înregistrat al unei străine pe casetă. Nu eram prea sigură că mă auzisem vreodată râzând.

— De ce v-ați făcut preot? îmi scăpă, și în clipa următoare mi-am dorit să nu fi întrebat asta, golurile de aer din gât să nu fi lăsat cuvintele să iasă. Firește că avusese chemare, aceeași chemare despre care vorbeau măicuțele la școală, când ne cereau să ascultăm chemarea, când se rugau. Câteodată, îmi imaginam că mă cheamă Dumnezeu; cu o voce joasă, cu accent britanic. Nu-mi spunea numele corect; ca și părintele Benedict, punea accentul pe a doua silabă în loc de prima.

— Prima dată, am vrut să fiu medic. Apoi, am mers odată la biserică și am auzit preotul vorbind și mi s-a schimbat viața definitiv, spuse părintele Amadi.

— Aa.

— Glumeam. Părintele Amadi se uită la mine. Părea surprins că nu îmi dădusem seama că glumește. E mult mai complicat decât atât, Kambili. Aveam o mulțime de întrebări pe măsură ce creșteam. Preoția s-a apropiat cel mai mult de răspunsurile pe care le căutam.

Eram curioasă ce întrebări avusese și dacă și părintele Benedict avusese aceleași întrebări. Apoi m-am gândit, cu o tristețe ascuțită, lipsită de sens, la faptul că pielea fină a părintelui Amadi nu avea să fie moștenită de un copil, că umerii lui drepți nu aveau să poarte un prunc care vrea să atingă cu mâinile ventilatorul din tavan.

— Ewo, am întârziat la o ședință cu consiliul capelei, spuse el uitându-se la ceas. Te las acasă și plec imediat.

— Îmi pare rău.

— De ce? Am petrecut o după-amiază foarte plăcută împreună cu tine. Trebuie să mai vii cu mine la stadion. Te leg de mâini și de picioare și te duc pe sus dacă trebuie. Râse.

M-am uitat la bord, la abțibildul albastru cu auriu cu Fecioara Maria de pe el. Nu știa că nu mai vreau să plece, niciodată? Că nu trebuia să mă convingă să vin la stadion sau oriunde în altă parte cu el? După-amiaza mi se derula în minte la nesfârșit în timp ce coboram din mașină, în fața casei. Zâmbisem, alergasem, râsesem. Pieptul mi-era plin de ceva ce semăna cu spuma de baie. Ușor. Senzația de libertate era atât de dulce, că îi simțeam gustul pe limbă, dulceața unui fruct galben de acaju foarte copt.

Tușica Ifeoma stătea în spatele lui Papa-Nnukwu pe verandă, masându-i umerii. I-am salutat.

— Kambili, nno, spuse Papa-Nnukwu. Părea obosit. Avea ochii goi.

— Te-ai simțit bine? întrebă tușica Ifeoma zâmbind.

— Da, tușico.

— A sunat tatăl vostru în după-amiaza asta, spuse ea, în engleză.

M-am uitat la ea, studiindu-i alunița neagră de deasupra buzei și dorindu-mi s-o aud râzând cu râsul ei zgomotos și chicotit și să-mi spună că glumise. Papa nu suna niciodată după-amiaza. În afară de asta, sunase înainte să meargă la muncă, așa că de ce mai sunase o dată? Sigur ceva era în neregulă.

— Cineva din sat – sunt sigură că e un membru al familiei noastre lărgite – i-a spus că am venit să-l iau pe bunicul vostru din sat, spuse tușica Ifeoma, tot în engleză, ca să nu înțeleagă Papa-Nnukwu. Tatăl vostru spune c-ar fi trebuit să-i spun, că merita să știe că bunicul vostru e aici, în Nsukka. A ținut-o întruna cu faptul că un păgân stă în aceeași casă cu copiii săi. Tușica Ifeoma dădu din cap, de parcă ceea ce simțea Papa era o excentricitate minoră. Dar nu era. Papa avea să fie extrem de furios că nici Jaja, nici eu n-am spus nimic când a sunat. Capul mi se umplea repede cu sânge, apă sau sudoare. Orice ar fi fost, știam că voi leșina când mi se umplea capul.

— A spus că vine mâine să vă ducă pe amândoi înapoi, dar l-am calmat. I-am spus că vă voi duce eu acasă poimâine și cred că a fost de acord. Să sperăm că găsim combustibil, spuse tușica Ifeoma.

— Bine, tușico. M-am întors spre casă, simțindu-mă amețită.

— Aa. Și l-a scos pe redactor din închisoare, spuse tușica Ifeoma. Dar abia am auzit-o.

•

Amaka mă scutură, deși mișcările ei deja mă treziseră. Zăbovisem la granița care desparte somnul de trezie, imaginându-mi-l pe Papa venind să ne ia el însuși, imaginându-mi furia din ochii lui injectați, explozia de cuvinte igbo din gura lui.

— Hai să mergem să aducem apă. Jaja și Obiora sunt deja afară, spuse Amaka, întinzându-se. De-acum îmi spunea asta în fiecare dimineață. Acum mă lăsa și să car o găleată înăuntru.

— Nekwa, Papa-Nnukwu încă doarme. Va fi supărat că medicamentele l-au făcut să doarmă mai mult și nu s-a trezit să privească răsăritul. Se aplecă și-l scutură ușor.

— Papa-Nnukwu, Papa-Nnukwu, kunie. Îl întoarse ușor, când nu se mișcă. Șalul i se desfăcuse și scotea la iveală o pereche de pantaloni scurți albi cu o bandă elastică tocită pe talie. Mamă! Mamă! țipă Amaka. Își trecu mâna pe pieptul lui Papa-Nnukwu, încercând cu înfrigurare să surprindă o bătaie de inimă. Mamă!

Tușica Ifeoma intră grăbită în cameră. Nu-și legase șalul peste cămașa de noapte și, pe sub țesătura transparentă, se distingea curbura sânilor și umflătura ușoară a burții. Se lăsă în genunchi și prinse trupul lui Papa-Nnukwu, scuturându-l.

—