class="t9">Nna anyi! Nna anyi! Avea vocea disperat de puternică, era ca și cum, dacă ridica vocea, Papa-Nnukwu ar fi auzit-o mai bine și ar fi răspuns. Nna anyi! Când se opri din vorbit, prinzând încheietura mâinii lui Papa-Nnukwu, așezându-și capul pe pieptul lui, liniștea fu tulburată doar de strigătul cocoșului din vecini. Mi-am ținut răsuflarea – mi se păru dintr-odată prea zgomotoasă, ca tușica Ifeoma să-i poată auzi bătaia inimii lui Papa-Nnukwu.

— Ewuu, a adormit. A adormit, spuse tușica Ifeoma într-un târziu. Își îngropa capul în umărul lui Papa-Nnukwu, legănându-se înainte și înapoi.

Amaka trase de mama ei.

— Oprește-te, mamă. Fă-i respirație gură la gură.

Tușica Ifeoma continuă să se legene și, preț de o clipă, pentru că și trupul lui Papa-Nnukwu se mișca înainte și înapoi, m-am întrebat dacă tușica Ifeoma se înșelase, iar Papa-Nnukwu doar dormea.

— Nna m o! Tatăl meu! Vocea mătușii Ifeoma se auzi atât de clar și de tare, că păru să vină din tavan. Era același ton, aceeași adâncime pătrunzătoare, pe care o auzisem uneori în Abba, când bocitoarele dansau trecând prin fața casei noastre, ținând în mână fotografia unui membru al familiei și strigând.

— Nna m o! strigă tușica Ifeoma, încă ținându-l strâns pe Papa-Nnukwu. Amaka făcu încercări timide să o tragă la o parte. Obiora și Jaja se repeziră în cameră. Și mi i-am imaginat pe înaintașii noștri, cu un secol în urmă, strămoșii cărora li se ruga Papa-Nnukwu, năvălind să-și apere cătunul, întorcându-se cu capetele dușmanilor înfipte în bețe înalte.

— Ce s-a întâmplat, mamă? întrebă Obiora. Partea de jos a pantalonilor i se lipise de picioare, acolo unde fuseseră stropiți de apa de la robinet.

— Papa-Nnukwu trăiește, spuse Jaja în engleză, autoritar, ca și cum asta i-ar fi transformat cuvintele în realitate. Dumnezeu trebuie să fi folosit același ton când a rostit „Să fie Lumină!” Jaja purta doar pantalonii de pijama, care erau și ei stropiți cu apă. Pentru prima dată, i-am observat firele răzlețe de păr de pe piept.

— Nna m o! tușica Ifeoma încă se ținea de Papa-Nnukwu.

Obiora începu să respire zgomotos și ascuțit. Se aplecă peste tușica Ifeoma și o prinse, trăgând-o ușor de lângă trupul lui Papa-Nnukwu.

— O zugo, destul, mamă. S-a dus alături de ceilalți. Vocea lui avea un timbru ciudat. O ajută pe tușica Ifeoma să se ridice și o duse să se așeze pe pat. Avea aceeași privire goală ca și Amaka, stând acolo și uitându-se fix la trupul lui Papa-Nnukwu.

— Îl voi suna pe doctorul Nduoma, spuse Obiora.

Jaja se aplecă și-i acoperi trupul lui Papa-Nnukwu cu un șal, dar nu-i acoperi fața, chiar dacă șalul era destul de lung. Voiam să mă duc să-l ating pe Papa-Nnukwu, să-i ating smocurile albe de păr pe care le unsese Amaka, să-i netezesc pielea zbârcită de pe piept. Dar nu m-am dus. Papa ar fi fost furios la culme. Apoi mi-am închis ochii, ca, dacă Papa m-ar fi întrebat dacă-l văzusem pe Jaja atingând trupul mort al lui Papa-Nnukwu, să pot spune nu, cu sinceritate, pentru că nu văzusem tot ce făcuse Jaja. Am stat cu ochii închiși multă vreme și îmi părea că am și urechile închise, pentru că, cu toate că auzeam sunetul vocilor, nu reușeam să deslușesc ce spun. Când mi-am deschis în cele din urmă ochii, Jaja stătea pe jos, lângă trupul neînsuflețit al lui Papa-Nnukwu. Obiora stătea pe pat cu tușica Ifeoma, care vorbea.

— Treziți-l pe Chima, să-i spunem și lui, înainte să vină cei de la pompe funebre.

Jaja se ridică să-l trezească pe Chima. Își șterse lacrimile care-i curgeau pe obraji și ieși.

— Voi face eu curat unde a stat ozu, mamă, spuse Obiora. Scotea sporadic sunete icnite, plângând adânc, din gât. Știam că motivul pentru care nu plângea tare era că era nwoke din casă, bărbatul pe care-l avea tușica Ifeoma alături.

— Nu, spuse tușica Ifeoma. Mă voi ocupa eu de asta. Apoi se ridică și-l luă în brațe pe Obiora și stătură așa, îmbrățișați, vreme îndelungată.

M-am dus la baie, cu cuvântul ozu răsunându-mi în urechi. Papa-Nnukwu era un ozu acum, un cadavru.

Ușa de la baie nu cedă când am încercat s-o deschid și am apăsat mai tare ca să mă asigur că e cu adevărat încuiată. Câteodată, se înțepenea pentru că lemnul se umfla sau se contracta. Apoi am auzit-o pe Amaka hohotind. Se auzea tare și gutural; râdea la fel cum plângea. Nu învățase arta plânsului mut; nu avusese nevoie. Am vrut să mă întorc și să plec, s-o las cu durerea ei. Dar mă udasem deja pe chiloți și a trebuit să-mi mut greutatea de pe un picior pe altul ca să mă pot ține.

— Amaka, te rog, am nevoie la baie, am șoptit și, când am văzut că nu răspunde, am repetat, mai tare. Nu voiam să bat; bătaia în ușă i-ar fi deranjat lacrimile prea tare. În cele din urmă, Amaka descuie ușa și o deschise. Am făcut pipi cât am putut de repede, pentru că știam că stă chiar în fața ușii, așteptând să intre la loc și să plângă în hohote în spatele ușii încuiate.

•

Cei doi bărbați care au venit cu doctorul Nduoma au dus trupul lui Papa-Nnukwu, care se înțepenea, unul ținându-l de subsuoară și celălalt de glezne. Nu putuseră aduce targa de la Centrul Medical pentru că și personalul administrativ era în grevă. Doctorul Nduoma ne spuse Ndo tuturor, și