acum, cu același zâmbet pe față. Obiora spuse că vrea să însoțească „ozu” la morgă; voia să-i vadă punând „ozu” în frigider. Dar tușica Ifeoma spuse că nu, nu trebuia să-l vadă pe Papa-Nnukwu pus în frigider. Cuvântul frigider îmi plutea în minte. Știam că locul unde se pun cadavrele la morgă e diferit, și totuși îmi imaginam trupul lui Papa-Nnukwu învelit și pus într-un frigider domestic, cum aveam noi în bucătărie.

Obiora se învoi să nu plece la morgă, dar îi urmări pe oameni și-i supraveghe atent în timp ce așezau ozu în dubița ambulanței. Se uită în spatele mașinii, să se asigure că au acolo un preș, ceva, ca să nu așeze ozu direct pe podeaua ruginită.

După ce a plecat ambulanța, urmată de mașina doctorului Nduoma, am ajutat-o pe tușica să ducă salteaua lui Papa-Nnukwu pe verandă. O frecă bine cu detergent Omo și cu aceeași perie pe care Amaka o folosea la curățatul cadei.

— Ai văzut fața lui Papa-Nnukwu, după ce a murit, Kambili? întrebă tușica Ifeoma, întinzând salteaua curată pe gardul de metal ca să se usuce.

Am dat din cap că nu. Nu mă uitasem la fața lui.

— Zâmbea, spuse. Zâmbea.

M-am uitat în altă parte ca tușica să nu-mi vadă lacrimile de pe obraz și să nu i le văd nici eu pe ale ei. Nu prea vorbea nimeni în casă; liniștea era grea și apăsătoare. Chiar și Chima s-a ghemuit într-un colț, desenând în liniște. Tușica Ifeoma a fiert niște felii de yam pe care le-am mâncat înmuiate în ulei de palmier cu ardei roșu tocat în el. Amaka a ieșit din baie la câteva ore după ce mâncaserăm, cu ochii umflați și vocea răgușită.

— Du-te și mănâncă, Amaka. Am fiert yam, spuse tușica Ifeoma.

— N-am terminat desenul cu el. A spus că îl vom termina azi.

— Du-te și mănâncă, inugo, repetă tușica.

— Astăzi, ar mai trăi dacă Centrul Medical n-ar fi fost în grevă, spuse Amaka.

— Îi venise ceasul, spuse tușica Ifeoma. Înțelegi? Pur și simplu, îi venise ceasul.

Amaka se uită la tușica Ifeoma și apoi se întoarse. Voiam s-o iau în brațe, să-i spun ebezi na și să-i șterg lacrimile. Voiam să plâng și eu tare, în fața ei, cu ea. Dar știam că s-ar putea s-o înfurie. Era deja suficient de furioasă. În plus, nu aveam dreptul să-l jelesc pe Papa-Nnukwu împreună cu ea; fusese bunicul ei, Papa-Nnukwu, mai mult decât al meu. Îi unsese părul, în timp ce eu păstrasem distanța și mă întrebam ce ar spune Papa dacă ar ști.

Jaja o cuprinse cu brațul și o conduse în bucătărie. Se scutură de el, ca să arate că nu are nevoie de sprijin, dar continuă să meargă aproape de el. Mă uitam după ei, dorindu-mi să fi făcut eu asta în locul lui Jaja.

— Cineva tocmai a parcat în fața casei, spuse Obiora. Își scosese ochelarii ca să plângă, dar acum îi avea la loc și și-i împinse în sus pe nas, în timp ce se ridica să se uite afară.

— Cine e? întrebă tușica Ifeoma, obosită. N-o interesa câtuși de puțin cine e.

— Unchiul Eugene.

Am înghețat pe locul meu și mi-am simțit pielea de pe brațe topindu-se și devenind una cu ratanul de pe fotolii. Moartea lui Papa-Nnukwu eclipsase totul, împinsese figura lui Papa într-un spațiu vag, de fundal. Dar acum figura înviase iar. Era la ușă, uitându-se în jos, spre Obiora. Sprâncenele acelea stufoase nu-mi erau familiare; și nici nuanța aceea de ten cafeniu. Poate că, dacă Obiora n-ar fi spus „unchiul Eugene”, n-aș fi știut că străinul acela înalt, în tunica albă bine croită e Papa.

— Bună ziua, Papa, am spus mecanic.

— Kambili, ce mai faci? Unde e Jaja?

Jaja ieși din bucătărie și se opri, uitându-se la Papa.

— Bună ziua, Papa, spuse în sfârșit.

— Eugene, te-am rugat să nu vii, îi spuse tușica Ifeoma, cu aceeași voce obosită, a cuiva căruia nu-i păsa. Ți-am spus că îi voi aduce eu mâine.

— Nu mai puteam să-i las încă o zi, spuse Papa, uitându-se de-a lungul camerei de zi, de parcă s-ar fi așteptat ca Papa-Nnukwu să apară într-un nor de fum păgân.

Obiora îl luă pe Chima de mână și ieși pe verandă.

— Eugene, tatăl nostru a adormit, spuse tușica Ifeoma.

Papa se uită la ea o vreme, iar surpriza îi lărgea ochii lui înguști care se injectau atât de repede.

— Când?

— Azi-dimineață. În somn. L-au dus la morgă abia acum o oră.

Papa se așeză și-și lăsă încet capul în mâini, și m-am întrebat dacă plânge, dacă e acceptabil să plâng și eu. Dar când privi în sus, n-am văzut urme de lacrimi în ochii lui.

— Ai chemat un preot să-i facă miruirea cea din urmă?

Tușica Ifeoma îl ignoră și continuă să se uite la mâinile ei, împreunate în poală.

— Ifeoma, ai chemat un preot? întrebă Papa.

— Ce, Eugene, asta e tot ce poți să spui? Nu mai ai altceva de spus, gbo? Tatăl nostru a murit! Ai căzut în cap? Nu vrei să mă ajuți să-l îngrop pe tatăl nostru?

— Nu pot participa la o înmormântare păgână, dar putem vorbi cu preotul paroh să-i facă o înmormântare catolică.

Tușica Ifeoma se ridică și începu să strige. Avea vocea șovăielnică.

— Voi vinde mormântul soțului meu mort, Eugene, înainte să-i fac tatălui nostru o înmormântare catolică. Ai auzit? Am spus că voi vinde mormântul lui Ifediora înainte! Tatăl nostru a fost catolic? Te întreb, Eugene, tatăl nostru a fost catolic? Uchu gba gi! Tușica Ifeoma pocni din degete către Papa, arunca un blestem asupra lui. Lacrimile i