— Te rog, te rog, nu!

Cu o mînă îl îndepărtă pe băiat. Biciul se abătu iarăşi şi iarăşi asupra ei şi Linda ţipă. John apucă mîna imensă şi neagră a femeii care o bătea pe Linda şi o muşcă foarte tare. Femeia scoase un ţipăt, îşi smulse mîna din gura lui şi-l îmbrînci la pămînt. În timp ce zăcea acolo jos, îl lovi de trei ori cu biciul. Niciodată nu-l duruse ceva atît de tare. Parcă-l ardea focul. Biciul şuieră din nou prin aer, dar de data asta ţipă Linda.

— Linda, de ce au vrut să-ţi facă rău? întrebă el în seara aceea.

Plîngea încă şi acum, pentru că-l dureau îngrozitor vărgile roşii lăsate de bici pe spinare. Dar plîngea şi pentru că oamenii se dovediseră atît de sălbatici, ca fiarele, şi nedrepţi, şi pentru că era doar un băieţel plăpînd şi nu se putea lupta cu ei. Şi Linda plîngea. Era ea femeie în toată firea, dar nu destul de voinică pentru a se pune cu trei matahale odată. Şi faţă de ea era nedrept.

— Linda, de ce au vrut să-ţi facă rău?

— Nu ştiu. De unde să ştiu? N-o auzea prea bine, pentru că era culcată pe burtă, cu faţa îngropată în pernă. Zic că bărbaţii ăia sînt ai lor, adăugă ea, dar parcă nici nu vorbea cu el, ci cu ea însăşi.

Băiatul nu prea înţelegea, şi pînă la urmă Linda izbucni iarăşi într-un bocet cumplit.

— Vai, Linda, nu mai plînge, te rog nu mai plînge!

Se lipi strîns de ea şi o cuprinse cu braţul de după gît. Linda scoase un ţipăt:

— Ah, ai grijă! Ah, umărul! Şi-l împinse într-o parte. Se lovi cu capul de perete. Prostovan micuţ ce eşti! strigă ea şi apoi deodată începu să-i tragă palme.

Poc, poc, poc!

— Linda! strigă el. Au, mamă, te rog, te rog, nu mă bate!

— Nu sînt mama ta! Nu mai vreau să fiu mama ta!

— Dar, Linda… Au!

Îl pocni peste obraz şi strigă:

— Ne-am prefăcut în sălbatici, strigă ea. Facem pui ca animalele… Dacă n-ai fi fost tu, m-aş fi putut duce la Inspector şi-aş fi putut scăpa de aici. Dar nu cu un copil de gît. Ar fi fost o ruşine mult prea mare.

Văzu că se pregăteşte să-l pocnească din nou şi ridică mîna ca să-şi apere faţa:

— Vai, Linda, te rog nu mă bate!

— Bestie mică! strigă ea şi-i trase în jos braţul, descoperindu-i faţa.

— Nu mă bate, Linda!

Închise ochii aşteptînd lovitura.

Dar maică-sa nu-l bătu. După o vreme deschise ochii şi o văzu cum se uită la el. Încercă să-i zîmbească. Şi deodată ea îl cuprinse cu braţele şi-l sărută de mii de ori.

Uneori Linda nu se scula din pat zile de-a rîndul. Zăcea în aşternut şi era tristă. Sau bea din lichidul acela adus de Popé şi rîdea mult şi adormea. Uneori îi era rău, vărsa. De multe ori uita să-l mai spele şi nu făcea nimic de mîncare. În casă nu era altceva decît vreo tortilla rece. Mai ţine minte cum găsise ea prima dată animalele acelea mici în părul lui şi începuse să ţipe ca o nebună.

Momentele cele mai fericite erau acelea în care-i vorbea ea despre Lumea de Afară:

— Şi cum, chiar poţi zbura aşa, cînd vrei?

— Oricînd.

Şi-i povestea despre muzica minunată care izvora dintr-o cutie şi despre jocurile frumoase pe care le puteai juca şi de lucrurile delicioase pe care le puteai mînca şi bea şi de lumina care inunda camerele cînd apăsai un buton din perete şi de filmele pe care le puteai auzi şi simţi şi mirosi – pe lîngă faptul că le priveai –, şi de altă cutie, care fabrica miresme plăcute, şi de casele roz, şi verzi, şi albastre, şi argintii, înalte cît munţii, şi de oameni care erau toţi fericiţi – nici unul nefiind trist sau furios şi „toţi fiind ai tuturor celorlalţi“, şi de cutiile în care puteai vedea şi auzi ce se întîmplă la celălalt capăt al lumii şi de copilaşii în flacoanele acelea frumoase şi curate – totul atît de curat, fără nici un fel de miros rău, fără pic de murdărie – şi oamenii care nu rămîneau niciodată singuri, ci trăiau împreună şi erau atît de veseli şi fericiţi, ca la dansurile de vară de aici, de la Malpais, dar mult mai fericiţi, fericirea era acolo zi de zi, zi de zi…

Şi el o asculta cu ceasurile. Iar uneori, cînd şi el şi ceilalţi copii oboseau de prea multă joacă, vreun bătrîn din pueblo începea să le spună cu totul alte vorbe despre Marele Om care prefăcuse lumea şi despre lupta îndelungată dintre Mîna Dreaptă şi Mîna Stîngă, dintre Umed şi Uscat. Despre Awonawilona, care stîrnea ceaţa deasă gîndind peste noapte; şi apoi a făcut lumea întreagă din ceaţa aceea; despre Mama Terra şi Tatăl Cerul; despre Ahaiyuta şi Marsailema, gemenii numiţi Război şi Noroc; despre Iisus şi Pookong; despre Maria şi Etsanatlehi, femeia care întinereşte mereu; despre Piatra Neagră de la Laguna şi Vulturul cel Mare şi Maica Noastră de