Jonathan s-a întins să ia prezervativul de pe noptieră.

— La naiba, ce se întâmplă? a exclamat când l-am încălecat.

A început să râdă. Am râs și eu, pentru că în sfârșit pricepeam. Făceam exact ce dorise el să fac, ceva mai devreme. Nu era vorba neapărat de sex, ci de faptul că voiam să renunț la rutină și să încerc ceva nou.

Era atât de bine, încât nu voiam să se termine niciodată. Nu credeam că era posibil să mă simt și mai apropiată de Jonathan, dar în noaptea aia, în camera de hotel, am aflat că apropierea dintre doi oameni nu cunoaște limite.

Dintre toate premierele pe care le-am trăit alături de Jonathan, pe asta am prețuit-o cel mai mult.

24Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

Când am intrat în sala mare, palmele mele au început să transpire. Murmurul vocilor jucătorilor umplea încăperea și am simțit că pulsul meu o lua razna. Ne număram printre puținele echipe de studenți fără antrenor, așa că eram pe cont propriu și trebuia să ne bazăm unii pe alții pentru sfaturi și sprijin. Dacă unul dintre membrii echipei n-ar mai fi putut participa la competiție și ar fi trebuit să-i iau locul, nu cred că m-aș fi descurcat.

— Ești agitat? l-am întrebat pe Jonathan. Eu am emoții mari.

A zâmbit și m-a luat de mână, de parcă n-avea nicio grijă pe lume.

— N-am emoții. Sunt pregătit. Avem o echipă excelentă. Am un presentiment bun.

Pe lângă Eric și Jonathan, din echipă mai făceau parte un masterand la Fizică, pe nume Vivek Rao, și Casey Baumgartner, un student din anul întâi, din Wisconsin, extraordinar de talentat la șah.

În ziua aia, l-am urmărit pe Jonathan jucând, fascinată de talentul lui și foarte mândră că tipul ăsta inteligent și bun era al meu. A fost limpede încă de la început că echipa din Illinois avea șanse să se califice în finală și, pe măsură ce zilele de competiție treceau, continua să câștige.

Am avut grijă de Jonathan așa cum el avusese adesea grijă de mine. M-am asigurat că aveam ceva de mâncat și de băut pentru el, în pauzele dintre partide. Am notat mereu cu cine urma să joace, când și unde. L-am ajutat să se relaxeze și, la sfârșitul zilei, când ne întorceam în camera noastră de hotel, mă simțeam un pic ca și când ne-am fi jucat de-a soțul și soția. Deși nu eram genul de persoană care visează la cereri în căsătorie și la o casă în doi, mi-a plăcut mult să împart același spațiu cu Jonathan, chiar și numai pentru o vreme.

M-am simțit în siguranță, fericită și liniștită.

În ultima zi a campionatului, Vivek Rao l-a învins pe Gata Kamsky din șaptezeci și trei de mutări, în partida celei de-a patra runde, obținând astfel trofeul pentru Universitatea din Illinois. În timp ce ne strângeam în jurul lui Vivek, țipând și ovaționând, m-a surprins faptul că simțeam o umbră de regret din cauză că nu apucasem să joc.

Apoi, amețiți de victorie, am dat năvală în barul hotelului, înconjurați de numeroși membri ai echipelor adverse. Jonathan pășea în fața mea, făcându-mi loc și ținându-mă strâns de mână în timp ce mă trăgea prin mulțime, către o masă micuță. Odată ce am revendicat-o, m-a pus să mă așez pe un scaun înalt, cu spatele la perete.

— E în regulă dacă stăm aici? m-a întrebat.

Era gălăgie și trebuia să strige un pic ca să-l aud, dar, spre surprinderea mea, era în regulă. Datorită poziției mele, puteam să văd tot ce se petrecea în jur, fără ca nimeni să mă împingă sau să-mi invadeze spațiul personal. Aveam un perete la stânga, iar Jonathan stătea la masă, în dreapta mea, așa că mă simțeam protejată. A comandat o bere pentru el și m-a întrebat ce vreau să beau.

— Au șpriț cu suc? am întrebat.

— Sunt sigur că da. Ce fel de suc vrei?

— De cireșe.

Asta aducea mereu Janice acasă, când se ducea la cumpărături.

Mi-a plăcut să stăm acolo, să mâncăm nachos și să beau șpriț, dar, un pic mai târziu, formația care până acum se pregătise într-un colț a început să cânte. Simțeam vaietul chitarei și tunetul tobelor asemenea unor cuțite înfipte în timpanele mele. Mi-am acoperit urechile și am închis ochii, încercând să țin la distanță zgomotele groaznice.

Jonathan mi-a tras mâinile deoparte de pe urechi și a strigat:

— Annika, ce s-a întâmplat?

— E prea tare.

Mi-am acoperit iar urechile, pentru că simțeam că avea să-mi explodeze creierul și că timpanele aveau să-mi sângereze. Jonathan și-a pus brațul pe după umerii mei și m-a ajutat să ies din bar. Când am ajuns în hol, m-a așezat pe o bancă și s-a lăsat pe vine, în fața mea.

— Ești bine?

— Muzica era prea tare!

— Așa e.

Mi-a luat mâinile într-ale lui.

— Vrei să ne întoarcem în cameră?

— Se poate?

— Sigur. Rămâi aici. Mă duc să plătesc consumația și mă întorc imediat.

Când am ajuns în cameră, liniștea sublimă care domnea aici m-a alinat și mi-a calmat țiuitul din urechi. Jonathan m-a luat în brațe.

— E mai bine?

Nu i-am răspuns la întrebare. În schimb, am șoptit:

— Te iubesc, Jonathan.

— Și eu te iubesc. M-am tot gândit cum să ți-o spun.

— Dacă te-ai gândit, de ce nu mi-ai spus, pur și simplu?

— Pentru că, atunci când i-o zici cuiva pentru prima oară, speri să ți se răspundă la fel. Și, dacă nu ești foarte sigur c-o să fie așa…

— De ce nu ți-aș răspunde la fel? Tocmai ți-am spus că te iubesc.

Și crezusem că eu eram cea bulversată de relații și de tot ce are legătură cu ele!

— Poate că eram puțin îngrijorat că n-o să se întâmple așa. Nu știu mereu ce se întâmplă în căpșorul ăsta, a zis el, ciocănind ușor în tâmpla mea.

— Eu nu știu niciodată ce e în capul celorlalți. E ca și când ai vizita o țară a cărei limbă n-o cunoști; încerci din răsputeri să pricepi, dar, ori de câte ori comanzi un suc, ți se aduce lapte. Și nu suport chestia asta.

Jonathan a zâmbit.

— Te iubesc, Annika. Te iubesc foarte mult.

— Și eu te iubesc.

Când am rememorat momentele petrecute la hotelul Palmer House, mi-am dat seama că au fost printre cele mai