Fata pe care el o stia citește top cărți gratis .PDF 📖

TRACEY GARVIS GRAVES

FATA PE CARE EL O ȘTIA

Traducere din limba engleză și note de RALUCA FURTUNĂ

Titlul original: The Girl He Used to Know, 2019

Editura Epica, 2019

Versiune ebook: v1.0, aprilie 2020

Tracey Garvis Graves este o scriitoare americană de bestselleruri New York Times, Wall Street Journal și USA Today. Cartea sa de debut, Pe insulă (EpicLove, 2017), s-a regăsit multe săptămâni pe lista New York Times a celor mai bine vândute romane. Drepturile de traducere a volumului Fata pe care el o știa au fost vândute în douăsprezece țări.

Puteți obține mai multe informații despre autoare accesând: www.traceygarvisgraves.com

Tuturor celor care au simțit la un moment dat

 că nu-și găsesc locul pe lume.

Și pentru Lauren Patriciu Graves,

 lumina ochilor mei.

1Annika

CHICAGO

AUGUST 2001

Dintre toate locurile posibile, îl întâlnesc în magazinul Dominick’s. În timp ce scormonesc în lada frigorifică, în căutare de căpșuni pentru smoothie-ul de dimineață, aud vocea unui bărbat venind de undeva din dreapta mea:

— Annika?

Pare nesigur.

Îi zăresc fața cu coada ochiului. Au trecut zece ani de când ne-am văzut ultima oară și, cu toate că adesea mi-e greu să recunosc oamenii în afara unui anumit context, de data asta nu-i nevoie să mă întreb dacă e el sau nu. Știu că e el. Corpul începe să-mi vibreze asemenea huruitului unui tren îndepărtat și sunt recunoscătoare că din lada frigorifică iese aer rece, pentru că temperatura mea crește. Vreau s-o iau la fugă, să las baltă căpșunile și să găsesc cea mai apropiată ieșire. Dar cuvintele Tinei îmi răsună în minte și le repet ca pe o mantra: Nu fugi, asumă-ți responsabilitatea, fii tu însăți.

Respir tremurat, superficial și mă întorc spre el.

— Bună, Jonathan!

— Chiar ești tu, spune el.

Zâmbesc.

— Da.

Părul meu, pe vremuri lung până la talie și destul de ciufulit, îmi depășește umerii cu câțiva centimetri. E drept și strălucitor. Cămașa făcută la comandă și pantalonii strâmți pe care-i port sunt complet diferite de garderoba din timpul studenției, plină de fuste și rochii cu două numere prea mari. Probabil că e puțin descumpănit.

La treizeci și doi de ani, mi se pare că Jonathan arată la fel: păr castaniu, ochi albaștri, umeri lați, de înotător. Nu zâmbește, dar nici nu e încruntat. Deși mi-am îmbunătățit mult abilitatea de a interpreta expresiile faciale și alte indicii nonverbale, nu-mi dau seama dacă e furios pe mine sau dacă se simte rănit. Ar avea dreptul să simtă și una, și alta.

Ne apropiem și ne îmbrățișăm, deoarece până și eu știu că, după atâta timp – și după tot ce am trăit împreună –, asta se cuvine să facem. Când brațele lui Jonathan mă cuprind, am imediat un sentiment de siguranță. Senzația e absolut identică. Mirosul de clor care pe atunci i se lipea de piele a fost înlocuit cu un parfum care – slavă Cerului! – nu e nici prea dulce, nici prea tare.

N-am nici cea mai vagă idee ce îl aduce în Chicago. O prestigioasă companie newyorkeză de servicii financiare l-a recrutat pe Jonathan, făcându-l să plece din Illinois aproape îndată ce a primit diploma de absolvire, iar ceea ce plănuiserăm drept o mutare în doi se transformase într-o aventură individuală.

Când ne desprindem din îmbrățișare, mă poticnesc în cuvinte.

— Credeam că locuiești în… Ești aici cu treabă…?

— M-am transferat la sediul din Chicago al firmei, acum vreo cinci ani, spune el.

Sunt uluită că de atâta timp, plimbându-mă prin orașul pe care acum îl consider casa mea, nici măcar nu bănuiam că e posibil să dau nas în nas cu el. Oare de câte ori am fost la câțiva metri distanță unul de altul, fără să știm? De câte ori am pășit unul în fața sau în spatele celuilalt, pe un trotuar aglomerat, sau am luat masa la același restaurant?

— Cineva trebuia să aibă grijă de mama, continuă el.

O întâlnisem o dată pe mama lui și o îndrăgisem aproape la fel de mult ca pe propria mea mamă. E clar de la cine a moștenit Jonathan bunătatea.

— Transmite-i salutări din partea mea!

— A murit acum câțiva ani. Suferea de demență. Medicul a spus că probabil era bolnavă de mulți ani.

— Îmi zicea Katherine și nu-și găsea cheile, spun eu, pentru că am o memorie excelentă.

Brusc, totul capătă noimă.

Dă scurt din cap, în semn de aprobare.

— Lucrezi în centru? mă întreabă el.

Închid ușa lăzii frigorifice, jenată că am ținut-o deschisă atâta timp.

— Da, la Biblioteca „Harold Washington”.

Răspunsul meu îi aduce un zâmbet pe buze.

— Bravo ție!

Conversația se poticnește și se lasă o tăcere stânjenitoare. Jonathan a dus mereu greul în comunicarea noastră, dar de data asta nu mă scutește de povară, iar liniștea e asurzitoare.

— Mă bucur mult că te-am văzut, îmi scapă mie, în cele din urmă.

Vocea mea sună gâtuit. Simt că obrajii îmi ard și-mi doresc să fi lăsat deschisă ușa lăzii frigorifice.

— Și eu.

În timp ce se îndreaptă spre ieșire, simt un fior de dor atât de puternic, încât aproape că-mi tremură genunchii, așa că-mi iau inima în dinți și spun:

— Jonathan?

Se întoarce spre mine, cu sprâncenele ușor ridicate:

— Da?

— Ai vrea să ieșim împreună într-o zi?

Mă încordez când mă copleșesc amintirile. Îmi zic că nu e drept să-i fac asta. I-am făcut destule.

Ezită, dar apoi răspunde:

— Sigur, Annika.

Scoate un stilou din buzunarul interior al sacoului, se întinde ca să-mi ia lista de cumpărături din mână, apoi își mâzgălește numărul de telefon pe spatele ei.

— Te sun în curând, îi promit eu.

Jonathan dă din cap, iar fața îi este din nou inexpresivă. Probabil își spune că n-am s-o fac. Nu l-aș condamna.

Dar o să-l sun. O să-i cer scuze. O să-l întreb dacă putem s-o luăm de la capăt. „Să ștergem totul cu buretele și s-o luăm de la zero”, așa o să-i spun.

Îmi doresc să-i înlocuiesc amintirile despre fata pe care el o știa cu imaginea femeii care am devenit.

2Annika

CHICAGO

AUGUST 2001

La prima mea ședință de psihoterapie cu Tina, mi-a luat