aproape cinci minute să-mi obișnuiesc ochii cu lumina slabă din cameră. Când am reușit în sfârșit să văd în jur, mi-am dat seama că penumbra era intenționată și că toate obiectele fuseseră așezate acolo cu scopul de a liniști. Lampadarul din colț – singura sursă de lumină – avea un abajur crem, care proiecta umbre vagi pe perete. Îmi simțeam degetele afundându-se în canapeaua moale ca untul, tapițată cu piele maronie, iar covorul gros care acoperea podeaua mă făcea să-mi doresc să mă descalț și să-mi îngrop degetele de la picioare în fibrele lui moi, pufoase.

— Am dat nas în nas cu Jonathan, îi spun Tinei încă dinainte să închidă ușa, când mă înființez la ședința săptămânală.

Ea se așază în fotoliu, iar eu mă cufund în canapeaua moale, față în față cu ea. Pernele mă înconjoară într-un fel care îmi potolește mereu anxietatea gândului că sunt aici.

— Când?

— Marțea trecută. M-am oprit să fac cumpărături la Dominick’s, în drum spre casă, iar el era acolo.

Am petrecut multe ore discutând cu Tina despre Jonathan și sunt sigură că e curioasă, dar n-o să-i pot descifra niciodată expresia.

— Cum a fost?

— Mi-am amintit ce mi-ai spus că ar trebui să fac dacă îl mai întâlnesc.

Mă înviorez și îmi îndrept spatele. Canapeaua tot încearcă să mă înghită.

— Am vorbit. A fost o discuție scurtă, dar plăcută.

— Altădată n-ai fi reacționat așa, zice Tina.

— Altădată aș fi fugit pe ușa din spate și aș fi zăcut în pat două zile la rând.

Într-adevăr, mă simțisem epuizată când ajunsesem în sfârșit acasă, cu sacoșele de cumpărături. Apoi, în timp ce puneam cumpărăturile la locul lor, durerea provocată de știrea că mama lui Jonathan murise mă copleșise, așa că am plâns pe săturate, pentru că acum nu mai are niciun părinte în viață. În plus, nu apucasem să-i spun cât de rău îmi pare, deși mă gândisem s-o fac. În ciuda oboselii, am adormit greu în noaptea aia.

— Credeam că e la New York.

— Era. S-a transferat aici ca să aibă grijă de mama lui, înainte ca ea să moară. Asta e tot ce știu.

Apariția lui Jonathan fusese atât de neașteptată, încât nu putusem articula multe întrebări. Îmi dădusem seama prea târziu că nici măcar nu știu dacă e însurat. Ideea de a arunca o privire inelarului unui bărbat e genul de șiretlic care-mi vine în minte cu întârziere – în cazul lui Jonathan, cu o întârziere de două zile.

— Ce crezi că și-a spus Jonathan când te-a văzut în magazin?

Tina știe cât de greu îmi e să înțeleg ce gândesc alții, așa că întrebarea ei nu mă surprinde. În cei zece ani de când l-am văzut ultima oară pe Jonathan, am derulat în mintea mea, din nou și din nou, ultimele săptămâni ale relației noastre și ultimul mesaj pe care mi l-a lăsat pe robotul telefonului. Tina m-a ajutat să privesc momentele astea prin ochii lui Jonathan, iar revelația pe care am avut-o m-a făcut să mă rușinez.

— Nu părea rănit, nici furios, spun eu.

De fapt, nu i-am răspuns la întrebare.

Tina știe totul despre situația asta, așa că probabil ar putea să-mi zică ea la ce se gândise Jonathan. Dar vrea să audă părerea mea. Unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la ședințele de psihoterapie este că eu stabilesc subiectele de discuție cu care mă simt în largul meu, așa că Tina n-o să mă preseze. În orice caz, nu prea mult.

— Dar cum părea? se interesează.

— Neutru, cred. A zâmbit când i-am spus că lucrez la bibliotecă. Pe urmă, când a început să se îndepărteze, l-am întrebat dacă vrea să ne întâlnim într-o zi, iar el mi-a dat numărul lui.

— Ai făcut progrese mari, Annika. Ar trebui să fii mândră de tine.

— Probabil crede că n-o să-l sun.

— O s-o faci?

Deși mă cuprinde anxietatea când îmi imaginez calea pe care urmează s-o apuc, îi răspund ferm:

— Da.

Studiez expresia Tinei. Deși nu pot ști sigur ce gândește, cred că e mulțumită.

3Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

 

Când eram la facultate, dacă voiai să mă găsești, aveai de căutat în doar trei locuri: la clinica veterinară pentru animalele sălbatice, la bibliotecă sau la Asociația Studenților, unde se organizau întâlnirile clubului de șah, din care făceam parte.

Având în vedere cât timp petreceam făcând voluntariat la clinică, ai fi putut crede că aspiram la o carieră de medic veterinar. Animalele, în special cele care aveau nevoie de atenția mea, erau printre puținele lucruri care mă făceau extrem de fericită. Ceilalți voluntari probabil și închipuiau că animalele îmi alinau singurătatea și izolarea, dar puțini înțelegeau că pur și simplu preferam compania animalelor în locul majorității oamenilor. Pe măsură ce învățau să aibă încredere în mine, privirea înduioșătoare a necuvântătoarelor mă umplea de energie mai mult decât orice formă de socializare.

Un singur lucru iubeam aproape la fel de mult ca animalele: cărțile. Cititul mă transporta în locuri exotice, în perioade istorice fascinante și în lumi profund diferite de a mea. Într-o după-amiază înzăpezită de decembrie, când aveam opt ani, mama, care mă căuta înnebunită, m-a găsit afară, în căsuța noastră din copac, absorbită total de cartea mea preferată, scrisă de Laura Ingalls Wilder, cea în care Pa e surprins de viscol și mănâncă bomboanele de Crăciun pe care le aducea acasă pentru Laura și Mary. Mama mă căutase jumătate de oră și mă strigase de atâtea ori, încât răgușise. Deși i-am explicat în repetate rânduri, ea nu părea să înțeleagă că pur și simplu jucam rolul Laurei, care aștepta în cabană. Pentru mine, era cât se poate de logic să stau în căsuța friguroasă din copac. Când am descoperit că pot alege o carieră care îmi permite să-mi petrec zilele într-o bibliotecă, înconjurată de cărți, am simțit o bucurie profundă.

Până la șapte ani, când tata m-a învățat să joc șah, n-am fost bună la absolut nimic. Nu excelam la niciun sport, iar la școală eram foarte inconsecventă: fie obțineam cea mai mare notă, fie pe cea mai mică, în funcție de materie și de cât de mult mă interesa. Timiditatea mea epuizantă mă împiedica să particip la piesele de teatru organizate la