școală sau la alte activități extracurriculare. Dar, asemenea cărților, șahul a umplut un gol în viața mea, unul pe care, până atunci, nimic nu reușise să-l umple. Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că mintea mea nu funcționează ca a celorlalți oameni. Eu gândesc în alb și negru. Concret, nu abstract. Jocul de șah, cu strategiile și regulile lui, se potrivea cu viziunea mea asupra lumii. Animalele și cărțile îmi ofereau un sprijin, dar șahul îmi dădea ocazia să mă integrez într-un grup.

Când jucam șah, aproape că mă integram.

 

Clubul de șah Illini se întrunea în sala de mese a Asociației Studenților, în serile de duminică, de la șase la opt. Numărul participanților varia mult. La început de semestru, când membrii clubului încă nu erau copleșiți de atâtea cursuri și nici în sesiune, veneau și câte treizeci de studenți. Când se apropiau examenele de final de semestru, numărul participanților scădea și eram norocoși dacă veneau zece. Întrunirile de duminică ale clubului erau neoficiale: în general, se juca fără vreo ordine prestabilită și se socializa. Întâlnirile echipei de șah – pentru membrii care voiau să participe la competiții – se țineau în serile de miercuri și erau axate pe pregătirea pentru competiții, pe rezolvarea unor probleme de șah și analiza partidelor celebre. Deși dețineam abilitățile necesare și aș fi preferat varianta mai formală a întâlnirilor echipei de șah, nu-mi doream să concurez.

Jonathan ni s-a alăturat într-o duminică seară, când eram în ultimul an de facultate. În timp ce restul membrilor se plimbau de colo colo și pălăvrăgeau, eu mă foiam pe locul meu obișnuit, cu tabla de șah pregătită de joc. Îmi scosesem pantofii încă din clipa în care mă așezasem și îmi lipisem tălpile goale de podeaua netedă, răcoroasă, pentru că asta mă făcea să mă simt foarte bine, într-un fel pe care nu l-aș putea explica niciodată nimănui, oricât aș încerca. L-am urmărit pe Jonathan apropiindu-se de Eric, președintele clubului nostru, care i-a zâmbit și i-a strâns mâna. Câteva minute mai târziu, Eric le-a cerut tuturor să fie atenți, ridicând vocea ca să acopere gălăgia.

— Bine ați venit cu toții! Îi rog pe noii membri să se prezinte. Pentru doritori, ne vedem la Uno, după întrunire, să mâncăm pizza.

Eric s-a întors către Jonathan, apoi a arătat cu degetul spre mine. Gestul lui m-a umplut de groază și am înlemnit.

Jucam aproape întotdeauna cu Eric, din două motive: în primul rând, amândoi ne înscriseserăm în clubul de șah în aceeași zi, în primul an de facultate. Fiind cei mai noi membri, ni s-a părut normal să jucăm împreună; în al doilea rând, nimeni altcineva nu voia să joace cu mine. Dacă eu și Eric terminam repede partida, el trecea la alt partener, iar eu mă întorceam acasă. Îmi plăcea să joc cu Eric. Era amabil, dar asta nu-l împiedica niciodată să joace dur. Dacă îl băteam, știam că era pe merit, pentru că nu-mi făcea favoruri. Dar acum, când fusese ales președinte al clubului, își petrecea o parte din timp răspunzând la întrebări sau rezolvând diverse probleme administrative, așa că nu era întotdeauna disponibil.

Când Jonathan s-a îndreptat spre mine, am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos, dar m-am calmat zvâcnind din degete, pe sub masă, ca și când aș fi vrut să îndepărtez o substanță neplăcută rămasă pe vârfuri. Când eram mică, mă legănam și murmuram ca să mă liniștesc, dar, pe măsură ce am crescut, am învățat să-mi maschez metodele de autoliniștire. Când s-a așezat pe scaunul din fața mea, l-am salutat cu o mișcare a capului.

— Eric a zis că putem juca împreună în seara asta. Eu sunt Jonathan Hoffman.

Avea linia maxilarului bine definită și ochii de un albastru strălucitor. Părul lui castaniu-închis, tuns scurt, lucea și m-am întrebat dacă, plimbându-mi degetele prin el, l-aș fi simțit moale și mătăsos. Jonathan mirosea vag a clor. Deși uram majoritatea mirosurilor, ăsta nu m-a deranjat.

— Mă cheamă Annika Rose, am spus eu, aproape șoptit.

— Monica?

Am clătinat din cap și am răspuns:

— Fără „M”.

Confuzia pe care o stârnea numele meu mă urmărise toată viața. În clasa a șaptea, o fată foarte răutăcioasă, pe nume Maria, îmi izbise capul de un dulap. „Un nume ciudat pentru o fată ciudată”, scrâșnise ea cu ură, iar eu o luasem la goană, plângând, spre cabinetul medical.

— Annika, a repetat Jonathan, parcă testând pronunția numelui. Drăguț! Hai să jucăm.

Eric și cu mine jucam pe rând cu piesele albe, așa că ne bucuram, alternativ, de micul avantaj care venea la pachet cu ele. Dacă am fi jucat împreună în seara aia, ar fi fost rândul lui. Dar, din moment ce în locul lui apăruse Jonathan, piesele din fața sa erau albe, așa că a început el.

Deschiderea lui a trădat o afinitate pentru mutările campionului mondial Anatoli Karpov. Odată ce i-am identificat strategia, mi-am ales defensiva potrivită și m-am cufundat în joc; sunetele și mirosurile din sala de mese au dispărut încet, odată cu agitația mea. Nu mai auzeam frânturi din conversațiile studenților care mâncau burgeri cu cartofi prăjiți și nici sfârâitul tigăii în care se pregătea o porție de pui cu orez. Nu mai simțeam nici mirosul de pizza cu pepperoni, proaspăt scoasă din cuptor. Am jucat fără milă încă de la început, pentru că de fiecare dată voiam să câștig, dar fără grabă, acordându-mi timp pentru a mă concentra asupra următoarei mișcări. Nici Jonathan, nici eu nu am vorbit.

Jocul de șah e în mare parte tăcut, iar pentru mine liniștea are o frumusețe extraordinară.

— Șah mat, am anunțat eu.

A urmat o pauză lungă, apoi Jonathan a spus:

— Ai jucat bine.

S-a uitat în jur. În sală rămăseseră puțini membri ai clubului. Toți ceilalți plecaseră la cină.

— Și tu ai jucat bine, am răspuns eu, pentru că victoria mea fusese la fel de muncită ca în partidele cu Eric.

— Te duci la pizza și bere?

M-am ridicat, mi-am luat rucsacul și am spus:

— Nu. Mă duc acasă.

 

Aroma pătrunzătoare de santal a bețișoarelor parfumate și mirosul de dezinfectant m-au întâmpinat când am deschis ușa apartamentului din campus, pe care îl împărțeam cu Janice de doi ani. Santalul avea menirea să