ascundă izul de marijuana pe care-l răspândeau mereu hainele prietenului ei. Janice nu i-ar fi permis niciodată lui Joe să se drogheze în apartamentul nostru și nici nu simțea izul ăsta. Dar eu aveam un nas foarte sensibil și am știut a ce mirosea încă din clipa în care ne-a făcut cunoștință. Janice înțelegea că pur și simplu nu puteam face față amintirilor pe care mi le stârnea mirosul ăla.

Dezinfectantul avea rolul să mascheze aromele de mâncare atunci când Janice gătea pentru Joe. Îi plăcea la nebunie să încerce diverse rețete și petrecea ore întregi în bucătărie. Gusturile ei se îndreptau mai degrabă spre delicatese, în timp ce ale mele se apropiau mai mult de obiceiurile alimentare ale unui copil de șase ani. Nu o dată se întâmplase să-l surprind pe Joe holbându-se la cașcavalul pané sau la șnițelul de pui din farfuria mea, în timp ce Janice amesteca de zor într-un fel de mâncare complicat, pe ochiul aragazului. Apreciam bunăvoința colegei mele, care voia să reducă la minimum mirosurile din casă, dar nu m-am îndurat să-i spun că dezinfectantul și bețișoarele parfumate nu făceau decât să adauge două mirosuri noi. Și, pentru că nu eram cea mai comodă colegă de cameră, nici n-aveam să-i spun vreodată.

— Cum a fost la șah? m-a întrebat Janice după ce am intrat, mi-am aruncat rucsacul pe jos și m-am prăbușit pe canapea.

Abia după câteva ore aveam să mă liniștesc complet, dar faptul că eram acasă mă ajuta să mă relaxez puțin și să respir mai profund.

— Oribil. Avem un membru nou și a trebuit să joc cu el.

— Arată bine?

— Sunt extenuată.

Janice s-a așezat lângă mine.

— Cum îl cheamă?

— Jonathan, am spus, apoi mi-am aruncat pantofii din picioare. Sunt așa de furioasă pe Eric! Știe că jucăm mereu împreună.

— Cine a câștigat?

— Ce? A, da. Eu.

Janice a râs și a întrebat:

— Ce reacții ai primit?

— Aceleași ca întotdeauna.

— Vrei să-ți fac cașcaval pané? I-am făcut și lui Joe, mai devreme. Aveam tot ce-mi trebuie ca să fac pui florentin, dar el a vrut cașcaval pané. Și mai zici că n-ai nimic în comun cu el.

— Nu m-a luat în serios, am adăugat eu.

Jonathan săvârșise greșeala pe care o făcuseră mulți înaintea lui: subestimase abilitățile mele și fusese prea încrezător în ale lui. În curând, aveam să aflu că era prima și ultima oară când făcea greșeala asta cu mine.

— Duminica următoare o să joci din nou cu Eric.

— Sunt prea obosită ca să mănânc.

„Nu pricep nimic din ce vorbiți voi”, spusese Joe prima dată când asistase la o conversație de-a noastră. La drept vorbind, nedumerirea lui nu se explica doar prin faptul că, în clipa aia, suspectasem că era drogat. Janice avusese la dispoziție trei ani să învețe să comunice cu mine și, spre lauda ei, stăpânea limba mea nativă ca un expert lingvist.

Incapabilă să continui dialogul, am intrat în dormitorul meu, m-am trântit pe pat, cu fața în jos, complet îmbrăcată și am dormit dusă până dimineață.

4Jonathan

CHICAGO

AUGUST 2001

 

În drum spre Nate, cu care mă întâlnesc la o bere, după muncă, îmi sună telefonul. Ecranul afișează un număr necunoscut. Am fost prins în ședințe toată ziua și singurul lucru care mă interesează în clipa asta e o bere rece ca gheața. În Chicago, luna august poate fi tropicală și, sub sacoul costumului, îmi simt cămașa umedă, lipită de spate. Aud sunetul care mă anunță că apelantul mi-a lăsat un mesaj vocal și mă hotărăsc să rezolv problema acum, ca să mă pot bucura de bere în liniște.

Vocea Annikăi mă pironește în loc. Șansele ca ea să mă sune erau doar un pic mai mari decât șansele ca fosta mea soție și cu mine să cădem de acord cu privire la orice lucru, cât de mic – deci nu prea mari. Mă trag deoparte, părăsind torentul de pietoni care se revarsă pe trotuar, îmi astup cealaltă ureche cu un deget, ca să aud mai bine, apoi ascult mesajul din nou, de la început.

„Bună! Mă întrebam dacă ai vrea să ne vedem la micul dejun, sâmbătă sau duminică dimineață, la cafeneaua Bridgeport. La orice oră îți convine ție. Bine, pa!”

Îi aud tremurul din voce.

Mai am un mesaj.

„Bună! Sunt Annika. Ar fi trebuit să menționez asta în celălalt mesaj.” Tremurul e încă acolo, însoțit de un oftat jenat.

Și încă unul.

„Scuze că-ți las atâtea mesaje. Tocmai mi-am dat seama că nu ți-am dat numărul meu.” Pare frustrată în timp ce recită numărul la repezeală. Nu e necesar, pentru că aș fi putut să-l obțin din lista apelurilor. „Deci sună-mă dacă vrei să ne vedem la cafea. Bine, pa!”

Mi-o imaginez prăbușindu-se pe un scaun după mesajele astea, frântă, pentru că știu cât de greu îi e să facă așa ceva.

Faptul că totuși a făcut-o e mare lucru.

 

Barul întunecat miroase vag a fum de țigară stătut și a apă de colonie. E genul de loc în care bărbații proaspăt deveniți celibatari vin să se relaxeze înainte de a se întoarce la apartamentele lor aproape nemobilate, care n-au fost dereticate niciodată de vreo femeie. Urăsc localurile de genul ăsta, dar Nate nu a depășit încă etapa postdivorț, când bea zilnic, iar eu îmi amintesc cum e. Când intru, îl văd așezat la bar, dezlipind eticheta de pe o sticlă de bere.

— Salut! zic eu în timp ce mă așez lângă el, îmi slăbesc nodul cravatei și fac semn spre barman să-mi aducă ce bea prietenul meu.

Nate gesticulează spre fereastră.

— Te-am văzut. Eu zic să închizi telefonul ăla, dacă vrei să-ți savurezi berea în liniște.

Nate nu lucrează în aceeași firmă cu mine, dar mottourile companiilor noastre sunt identice: Munca neobosită înnobilează și-i aduce firmei o grămadă de bani{1}.

— Nu m-a sunat cineva de la muncă. Am primit un mesaj de la o veche iubită pe care am întâlnit-o întâmplător, zilele trecute. Mi-a zis că o să mă sune. Nu eram sigur că o s-o facă.

— Cât de veche?

— Aveam douăzeci și doi de ani când am văzut-o ultima oară.

Și, dacă aș fi știut că n-o s-o mai văd vreme de zece ani, poate că aș fi procedat altfel.

— Cum arată? se