Barmanul îmi întinde berea și iau o sorbitură zdravănă.

— Nu a îmbătrânit deloc, răspund eu după ce las sticla pe tejghea.

— Și a fost ceva serios sau doar o aventură?

— Pentru mine, a fost serios.

Îmi spun că a fost serios și pentru ea, dar uneori mă întreb dacă nu cumva mă mint singur.

— Crezi că vrea să reînvie relația?

— N-am nici cea mai vagă idee ce vrea.

E adevărat. Nici măcar nu știu dacă Annika are pe cineva. Nu cred că e măritată, pentru că nu purta verighetă când ne-am întâlnit, însă asta nu înseamnă că nu are o relație.

— Încă te gândești la ea?

Din când în când, mai ales după ce m-am despărțit de Liz, când nu puteam să dorm noaptea, mă gândeam la Annika.

— S-a întâmplat acum multă vreme.

— Știu un tip care n-a putut s-o uite niciodată pe fata care l-a părăsit într-a opta.

— Probabil că nu e singura problemă a tipului, comentez eu.

Deși a trecut multă vreme de atunci, uneori am senzația că s-a întâmplat ieri. Abia dacă-mi aduc aminte cum le chema pe tipele cu care am avut relații înainte de Annika, iar după ea a fost doar Liz. Dar îmi amintesc incredibil de clar aproape tot ce s-a întâmplat în perioada petrecută cu Annika.

Probabil pentru că nimeni nu m-a mai iubit cu atâta înflăcărare și atât de necondiționat ca ea.

Mă uit la Nate și-l întreb:

— Te-ai îndrăgostit vreodată de o fată diferită? Cineva altfel nu doar față de orice altă fată cu care ai fost, ci față de majoritatea oamenilor.

Nate îi face semn barmanului să-i mai aducă o bere.

— Funcționa după propriile reguli, nu?

— Funcționa după reguli complet străine, despre care n-ai auzit în viața ta și de la care sub nicio formă nu te aștepți să-ți placă.

Când deveneam frustrat din cauza Annikăi, ceea ce se întâmpla destul de des, îmi spuneam că pe lumea asta sunt o grămadă de tipe mai puțin dificile. Dar, douăzeci și patru de ore mai târziu, ciocăneam din nou la ușa ei. Mi-era dor de chipul ei, de zâmbetul ei, de toate lucrurile care o făceau diferită.

— Probabil că arăta bine, pentru că relația nu ține niciodată când tipa e banală, comentează Nate.

Cu câteva luni înainte ca Liz să se dea bătută și să se întoarcă la New York fără mine, avionul lui John F. Kennedy Jr. s-a prăbușit în Atlantic, iar chipul lui, alături de al soției și al cumnatei sale împânzise ecranele televizoarelor zile întregi. Pentru că nu eram pasionat de ziarele de scandal și nici de știrile despre vedete, până atunci nu observasem cât de mult semăna Annika cu Carolyn Bessette-Kennedy. Aveau aceeași osatură a feței, aceiași ochi albaștri și părul atât de blond, încât era aproape alb. Amândouă aveau un gen de frumusețe izbitoare pe care o remarci în mulțime. Când m-am întâlnit cu Annika la Dominick’s, asemănarea mi s-a părut și mai pronunțată. Are părul mai scurt decât în facultate, drept și întins, dar încă folosește aceeași nuanță de ruj și, când am observat detaliul ăsta, o anumită amintire mi-a dezghețat puțin sloiul din inimă.

— Annika e foarte frumoasă, îi răspund lui Nate.

— Deci n-a contat faptul că era țicnită.

— N-am zis asta.

Cuvintele mele răsună mai aspru decât intenționam și între noi se lasă o tăcere stânjenitoare, cât timp sorbim din bere.

Aș minți dacă n-aș recunoaște că fizicul Annikăi a jucat un rol în atracția mea inițială și în disponibilitatea mea de a trece cu vederea anumite lucruri. Când Eric mi-a făcut semn spre ea în ziua aia, la Asociația Studenților, nu mi-a venit să cred ce noroc dăduse peste mine, deși m-am întrebat de ce o fată atât de atrăgătoare stătea de una singură. Ar fi fost ușor să o subestimez, așa cum făcuseră ceilalți, iar la următoarea întrunire a clubului să-mi găsesc alt partener. Dar am căutat-o din nou și din nou, pentru că eram demoralizat după buclucul în care intrasem la Northwestern și fiindcă rămăsesem cu gustul amar al nedreptății. Nu mă prea simțeam încrezător, iar faptul că pierdusem partida în favoarea unei fete nu m-a ajutat deloc. Mă crispez și azi când îmi aduc aminte și abia acum, după zece ani, îmi dau seama câtă energie am risipit în lupte triviale, care nu meritau atenție. Annika era exact ce-mi trebuia ca să-mi recapăt încrederea în mine. Și, în timp, am descoperit că era mult mai mult decât o fată frumoasă.

— O să te vezi din nou cu ea? mă întreabă Nate.

Ori de câte ori mă gândesc la Annika, îmi revin în minte felul în care ne-am despărțit și aceeași întrebare fără răspuns. E ca o pietricică în pantof: incomodă, însă nu insuportabilă.

Cu toate astea, o simt mereu.

Sorb din bere și ridic din umeri.

— Încă nu m-am hotărât.

Când ajung acasă, îmi torn un pahar de whisky și privesc pierdut pe ferestrele panoramice, în timp ce soarele apune. Când termin de băut, ascult din nou mesajele Annikăi, pentru că acum sunt beat de-a binelea și mi-a fost dor de vocea ei. Mi se pare copilăresc și meschin să nu-i răspund. Poate că doar îmi plâng de milă, fiindcă ultimele două femei pe care le-am iubit au ajuns la concluzia că ele nu mă mai iubesc. Când Liz a intentat divorț, n-o mai iubeam nici eu, dar cu Annika e altă poveste.

Mă întind după telefon și, când răspunde robotul ei, îi spun: „Bună! Sunt Jonathan. Putem să ne întâlnim la cafea sâmbătă dimineață, la zece, dacă mai vrei. Ne vedem atunci”.

Poate că Annika a sunat pentru că, în sfârșit, e pregătită să scoată pietricica din pantoful meu, odată pentru totdeauna. Pe deasupra, în ciuda a ceea ce simt în legătură cu felul în care s-a terminat relația noastră, vreau să știu dacă ea e bine. Deși din atitudinea ei am dedus că-i e bine, cel puțin aparent, vreau să știu dacă mai duce povara în suflet.

Și, în plus, nu e ca și când aș putea s-o refuz.

N-am putut niciodată.

5Jonathan

CHICAGO

AUGUST 2001

Când ajung la cafenea, o găsesc pe Annika pe trotuarul din față, foindu-se de pe un picior pe altul și legănându-se pe călcâie. Imediat