— Bună dimineața, spun eu.

— Bună dimineața.

E îmbrăcată într-o rochie de vară și, spre deosebire de hainele pe care obișnuia să le poarte, îi vine bine. Ochii mei poposesc asupra umerilor ei înguști, asupra curbei descrise de gâtul ei și a claviculelor.

— Intrăm?

— Sigur.

Annika face un pas spre ușă, apoi ezită văzând aglomerația din micuța cafenea. Ea a ales locul, dar eu am ales ora și poate că ar fi preferat să ne întâlnim mai devreme sau mai târziu, ca să evităm înghesuiala. Dacă îmi aduc bine aminte, locul ăsta are o terasă mare, așa că poate îmbulzeala nu contează. Întind mâna instinctiv spre talia ei, ca s-o călăuzesc, dar o retrag în ultima clipă. Eram unul dintre puținii oameni a căror atingere o tolera. În timp, a ajuns să iubească senzația pe care i-o stârneau îmbrățișările mele, iar corpul meu îi inspira un sentiment de siguranță.

Dar asta se întâmpla în urmă cu mulți ani.

Ne croim încet drum spre bar și comandăm. În facultate, obișnuia să ceară suc, dar astăzi comandăm amândoi caffé frappé.

— Ai luat micul dejun? o întreb, făcând semn spre vitrina cu produse de patiserie.

— Nu. Nu știam dacă tu ai mâncat, așa că am mâncat un pic, dar nu un mic dejun întreg, doar că nu mi-e foame acum.

În timp ce cuvintele i se rostogolesc de pe buze, Annika își privește pantofii, se uită peste umărul meu, se uită la barman. Oriunde, numai nu la mine. Nu mă deranjează. Ciudățeniile ei sunt ca o pereche de pantofi comozi și, deși mi-e jenă să recunosc, chiar și în sinea mea, nervozitatea ei m-a făcut întotdeauna să mă simt în largul meu.

Încerc să plătesc, dar nu mă lasă.

— E în regulă dacă stăm afară? mă întreabă ea.

— Sigur.

Ne așezăm la o masă aflată sub o umbrelă mare.

— Arăți minunat, Annika. Trebuia să-ți fi spus asta când ne-am văzut, zilele trecute.

Se îmbujorează ușor.

— Mersi. Și tu arăți bine.

E mai răcoare datorită umbrelei, iar roșeața din obrajii Annikăi pălește. Când ridic paharul la gură, îmi urmărește mâna stângă. După o clipă, îmi dau seama că verifică dacă am verighetă.

— Ce mai fac ai tăi? o întreb.

Pare ușurată că am început cu un subiect atât de neutru.

— Sunt toți bine. Tata a ieșit la pensie și tot călătorește împreună cu mama. Will e încă la New York. L-am văzut acum câteva luni, când am luat avionul, să mă întâlnesc cu Janice. Locuiește în Hoboken, cu soțul ei și cu fiica lor de șase luni.

— Deci ai păstrat legătura cu ea?

Pentru Annika, Janice a fost mereu mai mult decât o colegă de cameră, așa că n-ar trebui să fiu surprins că prietenia lor rezistă.

— E cea mai apropiată prietenă a mea, chiar dacă n-apuc s-o văd prea des.

Annika soarbe o gură de cafea.

— Locuiești în apropiere? mă întreabă.

— Pe strada West Roosevelt.

— Eu stau pe strada South Wabash, spune ea.

Ne separă doar o plimbare de zece minute.

— Mă-ntreb de câte ori am fost pe punctul să dăm nas în nas.

— Și eu m-am întrebat asta, spune ea.

— N-aș fi crezut că o să locuiești în oraș.

— Fac doar douăzeci de minute pe jos până la muncă și, dacă vremea e urâtă, pot să iau trenul. Am permis de șofat, dar n-am mașină. Oricum, nu-mi trebuie o mașină ca să mă deplasez.

— Cum ți se pare munca la bibliotecă?

— Îmi place la nebunie. Asta mi-am dorit toată viața.

Face o pauză, apoi adaugă:

— Pare că și ție îți place jobul tău. Încă lucrezi în același loc, după zece ani.

— E o companie puternică. Și-a respectat toate promisiunile.

Ba chiar am avansat mai mult decât anticipaseră ei când mi-au prezentat parcursul carierei, la interviul de angajare. În general, îmi place jobul meu. Sunt și zile în care îl urăsc, dar atunci îmi amintesc că, așa cum spune Annika, e tot ce mi-am dorit vreodată.

— Mai înoți?

— În fiecare dimineață, la bazin. Dar tu? Ce-ți place să faci în timpul liber?

— Lucrez ca voluntar la adăpostul pentru animale, când am timp, și lucrez cu jumătate de normă la Teatrul pentru Copii din Chicago. Ajut cu predarea unui curs de actorie în fiecare sâmbătă dimineață. Am scris o piesă de teatru.

— Serios? E fantastic!

— A fost distractiv. Copiii s-au descurcat de minune cu ea. Acum lucrez la alta, pe care o s-o joace de Crăciun.

— Câți ani au?

— Lucrez cu mai multe grupe de vârstă. Cei mai mici au patru și cinci ani, iar cei mai mari, între nouă și unsprezece. Sunt niște puști grozavi.

— Tu ai copii?

Annika face ochii mari.

— Eu? Nu.

— Ești măritată? Sau într-o relație?

Clatină din cap.

— N-am fost măritată niciodată. Am ieșit cu un tip, dar ne-am despărțit. Tu ești însurat?

— Am fost. Am divorțat acum un an și jumătate.

— Te-ai însurat cu fata de care mi-ai spus în mesajul pe care mi l-ai lăsat atunci?

Deci l-a primit.

— Da.

— Ai copii? mă întreabă ea și așteaptă, temătoare, răspunsul meu.

— Nu.

Liz avea niște obiective foarte clare în minte când venea vorba de cariera ei și își propusese să urce în ierarhia corporatistă până când spulbera orice prejudecăți despre femeile în poziții de conducere. Pasiunea ei pentru afaceri fusese ca un far luminos pentru mine când am ajuns la New York. Mă atrăsese spre ea.

Am susținut-o în parcursul ei spre vârful ierarhiei, dar fiecare treaptă presupunea un anumit timp, iar când mi-a zis că abia la patruzeci și unu de ani o să fie pregătită să avem un copil și m-a întrebat ce părere am despre ideea de a-și congela ovulele, am crezut că glumește.

Nu glumea.

E amuzant că tocmai trăsătura care la început te-a atras la cineva este cea pe care n-o mai poți suporta în momentul în care vă desprindeți unul de altul. Dar nu amuzant la modul propriu, ci în sensul că te întrebi cum de nu ai observat nepotrivirea.

Am fost de acord să mă întâlnesc cu Annika astăzi pentru că speram să primesc răspunsuri, dar, când ne terminăm frappé-urile, suntem tot la capitolul pălăvrăgeală inutilă. Nu este deloc pregătită să vorbească despre ce s-a întâmplat între noi și ar fi nemilos și inutil s-o forțez.

— Mergem? o întreb când în paharele noastre n-au mai rămas decât cuburi de gheață.

Drept răspuns, se ridică. În drum spre ieșire, îmi spune cât de mult