îi place că locuiește lângă parc și lângă muzee, apoi îmi arată locurile ei preferate de comandat mâncare la pachet sau de făcut cumpărături. Cartierul ei îi oferă tot ce și-ar putea dori, iar eu încep s-o înțeleg pe Annika cea urbană. Locuiește într-o bulă în care nimic n-o scoate din zona ei de confort și unde are totul la îndemână.

Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat: Annika o duce bine. N-are nevoie să fie salvată.

Pe măsură ce ne apropiem de clădirea în care locuiește, mersul săltăreț și pălăvrăgeala ei agitată se întețesc, iar neliniștea ei devine febrilă. Oare se aștepta să spun ceva și acum, că aproape am ajuns acolo unde locuiește, îi e teamă de o confruntare iminentă?

O iau de mână, pentru că nu știu cum altfel s-o potolesc, iar amintirea care mă izbește mă face să încremenesc. Nu mai suntem pe South Wabash, ci în fața ușii apartamentului ei din facultate. Îi simt palma mică și moale, așa cum era când am luat-o prima oară de mână.

— Nu e obligatoriu să vorbim despre povestea aia.

Annika își contenește fâțâiala, iar expresia ei ușurată îmi demonstrează că am avut dreptate. N-o să primesc o explicație astăzi, dar nu știu dacă am tăria să tot dau deoparte straturile Annikăi, ca s-o aflu.

— Voiam doar să știu dacă ești bine.

Trage adânc aer în piept:

— Sunt bine.

— Mă bucur.

Arunc o privire către intrarea în imobil.

— Ar trebui s-o iau și eu din loc. Mă bucur că te-am revăzut. Mersi pentru cafea. Ai grijă de tine, Annika.

Deși îi este greu să deslușească expresiile oamenilor, chipul ei e o carte deschisă și nimeni n-ar avea dificultăți să-l descifreze. Mă întrebam mereu dacă nu cumva are o mimică exagerată special ca să-i ajute pe ceilalți să înțeleagă ce gândește, așa cum și-ar dori să facă ei pentru ea. Mi se pare adorabilă. Când își dă seama că revederea noastră se rezumă la o cafea băută împreună, pare foarte dezamăgită. Deși n-am făcut-o intenționat și cu siguranță nu în chip de răzbunare, îmi trece prin minte că e prima dată când o rănesc.

Și mă simt groaznic.

Dar poate că eșecul căsniciei mele e încă prea recent. Când divorțezi, nimeni nu-ți spune că, deși amândoi sunteți de acord că relația e distrusă, doare ca naiba atunci când trebuie s-o luați fiecare pe un alt drum, iar suferința te urmărește până într-o zi, când dispare. Abia recent i-am observat absența și nu-mi doresc s-o înlocuiesc cu și mai multă suferință.

Nu vreau să plec.

Vreau s-o trag pe Annika aproape, să-mi trec degetele prin părul ei și s-o sărut, ca pe vremuri.

Însă mă îndepărtez de ea, simțindu-mă singur și foarte, foarte obosit.

6Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

 

La o săptămână după ce l-am bătut pe Jonathan la șah, Eric s-a așezat pe scaunul din fața mea, cu câteva minute înainte de începerea ședinței de duminică seară a clubului, restabilind astfel ordinea după ce stârnise haos în universul meu.

— Spune-mi că anul ăsta accepți să participi la competiții, mi-a spus Eric.

— Știi că n-o să se întâmple.

— Ai putea concura, dacă ai vrea.

— Dar nu vreau. Nu-mi place să fiu departe de casă.

— Ar trebui să călătorești de doar câteva ori. De trei ori, dacă ne calificăm în competiția panamericană. O să aibă loc o întrunire de antrenament, în St. Louis, în octombrie. Ai putea să te duci, să vezi cum e. Și pe urmă te întorci cu mașina acasă.

— Nu conduc.

— Poți să mergi cu cineva.

— O să mă gândesc.

Eric a încuviințat din cap.

— Foarte bine. Pun pariu că ți-ar plăcea.

Nu mi-ar fi plăcut deloc, așa că m-am descotorosit de gândul ăsta imediat.

Studiam tabla de joc, construindu-mi strategia în minte și cântărind ce deschidere ar fi fost mai eficientă, când cineva a vorbit:

— Te-ar deranja dacă joc din nou cu Annika?

Jonathan era în picioare și se uita la noi. De ce voia să joace iar cu mine? Când Eric lipsea de la întruniri, rareori ceilalți membri ai clubului îmi propuneau să jucăm, așa că, de obicei, sfârșeam strecurându-mă afară și întorcându-mă acasă.

— Sigur. Nicio problemă, a spus Eric.

Jonathan s-a așezat în fața mea.

— Te deranjează?

Mi-am șters palmele umede de blugi și am încercat să nu intru în panică.

— Eu joc întotdeauna cu Eric.

— E iubitul tău?

— Ce? Nu. Doar că… Joc mereu cu el.

Eric se așezase două mese mai departe de noi, în fața unui membru nou, pe nume Drew.

— Îmi pare rău. Vrei să-l rog să facem schimb încă o dată?

Exact asta îmi doream, dar și mai mult voiam să începem partida, ca discuția asta să înceteze. Așa că am făcut singurul lucru pe care-l puteam face ca să grăbesc treaba.

Am ales un pion alb și am făcut prima mutare.

 

De data asta a câștigat el. Am pus la bătaie fiecare fărâmă de abilitate și experiență pe care le aveam, dar zadarnic, iar victoria lui a fost binemeritată.

— Mersi, a zis el. A fost o partidă grozavă.

În timp ce-și strângea lucrurile, fluiera mulțumit.

Și de data asta, partida noastră durase atât de mult, încât între timp toată lumea plecase la cină. Când mi-am luat rucsacul și am pornit spre ieșire, Jonathan l-a înhățat pe-al lui și mi s-a alăturat. Speram din tot sufletul că mă însoțea pentru că ne îndreptam amândoi spre ieșire și că avea să fie o deplasare tăcută, dar mă înșelam.

— Vrei să mergem și noi după ceilalți, să mâncăm pizza?

— Nu.

— Ești foarte bună la șah.

— Știu.

— De cât timp joci? m-a întrebat el.

— De la șapte ani.

— De când faci parte din clubul de șah?

— Din anul întâi de facultate.

Avea în jur de 1,88 metri înălțime, iar eu – 1,64 metri. Picioarele lui erau mult mai lungi decât ale mele. Trebuia să mă mișc repede ca să țin pasul cu el și să răspund la tirul de întrebări, ceea ce mi se părea cam nedrept, din moment ce, de fapt, nu voiam nici să țin pasul cu el, nici să-i răspund la întrebări.

— Ai vrut dintotdeauna să faci parte din clubul de șah?

— Nu.

Descoperisem clubul de șah întâmplător, la trei săptămâni după ce mă mutasem în camera de cămin, chiar în ziua în care îmi sunasem părinții ca să-i anunț că renunț la facultate și