îi chemasem să mă ia acasă, în dimineața următoare. Petrecusem douăzeci de zile pierdută într-un vârtej paralizant de zgomote puternice și mirosuri urâte, de stimuli copleșitori și de norme sociale derutante și ajunsesem la capătul răbdării. Părinții mei mă retrăseseră de la școală pe la jumătatea clasei a șaptea, iar în anii următori mama mă ajutase să învăț acasă, așa că tranziția către facultate fusese deosebit de dificilă și derutantă pentru mine. Janice Albright, o fată vorbăreață din Altoona, Iowa, pe care universitatea o repartizase în aceeași cameră cu mine, părea să plutească fără efort prin viața studențească dezlănțuită, în timp ce eu mă tot împotmoleam în labirint, greșind drumul și dând înapoi. Mă țineam după ea ca un nor de fum de care nu putea scăpa, ca o ființă singuratică într-o mare de perechi și de grupuri care râdeau și glumeau în drum spre sala de curs. O urmam pe Janice la cursuri, la bibliotecă și în sala de mese.

În duminica aia, la scurt timp după ce-mi sunasem părinții, plângând, Janice se întorsese în camera de cămin împreună cu două prietene de-ale ei. Una se așezase alături de Janice, pe patul ei, iar cealaltă, la capătul patului meu. Eu stăteam turcește pe pat, iar prezența ei m-a făcut să mă strecor sub așternuturi, cu o carte și cu minilanterna pe care o foloseam de când eram mică atunci când ar fi trebuit să dorm, în loc să citesc. Era în septembrie, iar în majoritatea timpului camera noastră fără aer condiționat semăna cu o saună; sub așternuturi, aerul înăbușitor și fierbinte era aproape insuportabil.

— Dacă arăți așa, nu înseamnă că ai voie să te porți dubios, a comentat fata.

Am înlemnit, sperând că nu mi se adresase mie, dar, în același timp, știam adevărul. Mai auzisem variații pe tema asta când făceam lucruri pe care oamenii le considerau ciudate sau neobișnuite. „Dar e așa de frumușică!” se minunau ei, ca și când felul în care arătam și felul în care mă purtam se excludeau reciproc.

Sunt frumușică. Știu asta din două surse: oamenii mi-au repetat-o de când mă știu și dețin o oglindă. Uneori mă întreb cât de rău s-ar purta oamenii cu mine dacă aș fi urâtă. Nu m-am gândit niciodată prea mult la asta, pentru că eram aproape convinsă că știu răspunsul.

— Nu te purta așa! a mustrat-o Janice.

— Ce vrei? a răspuns fata. E ciudat.

Deși Janice vorbise rar cu mine în cele trei săptămâni de când împărțeam aceeași cameră, nu fusese niciodată răutăcioasă. Odată, în cea de-a doua săptămână petrecută la cămin, când aproape că nu mai aveam nicio haină curată, mi-a arătat unde era spălătoria și m-a învățat să folosesc mașinile de spălat. Am stat în tăcere acolo, una lângă alta, și ne-am împăturit hainele curate, apoi le-am pus în același coș, pe care ea l-a dus în camera noastră.

Brusc, m-am simțit din nou ca în școala generală, copleșită de acea groază pe care n-o mai simțisem de ani de zile. Nu voiam decât să fiu lăsată în pace și tremuram, cu ochii în lacrimi. Pe frunte îmi apăruseră broboane de transpirație, iar aerul de sub așternuturi devenise insuportabil. Dar era exclus să-mi arăt fața acum.

— Mergeți fără mine, le-a îndemnat Janice. Trebuie să mă pregătesc pentru un curs.

— Doamne! Chiar că ai dat-o în bară la capitolul colegă de cameră, a comentat una dintre fete.

— Nu sta după ea, a spus cealaltă. Nu e problema ta.

— Nu mă deranjează să am grijă de ea. În plus, dacă m-aș purta urât, ar fi ca și când aș lovi un cățeluș.

A vorbit încet, dar tot am auzit-o.

Ușa s-a închis cu un zgomot slab, semn că fetele plecaseră, iar eu am ieșit de sub așternuturi și am tras adânc în piept aerul ceva mai răcoros.

— De ce ar lovi cineva un cățeluș? am întrebat eu.

— Nimeni n-ar face așa ceva.

— Atunci, de ce ai spus asta?

— E doar o expresie.

Mi-am șters obrajii cu dosul palmei. Cu cât mă luptam mai mult cu lacrimile, cu atât țâșneau mai abitir. Am rămas amândouă tăcute o vreme și singurul zgomot din cameră era smiorcăitul meu. Încercam să-mi recapăt autocontrolul. Zbârnâitul telefonului m-a scutit de o umilință suplimentară, fiindcă Janice s-a dus să răspundă.

— Bună! Da, sunt Janice, am auzit-o spunând în timp ce întindea firul la maximum, ca să scoată telefonul pe hol și să vorbească în intimitate, departe de mine.

După câteva minute, s-a întors, a închis telefonul și s-a așezat la capătul patului meu.

— Uneori mi se face dor de vechea mea cameră, mi-a spus ea. Am șase frați. Eu sunt cea mai mică și toți s-au mutat la casele lor. Dar îmi aduc aminte de vremea când toți erau acasă. Mă scoteau din minți. E greu când n-ai niciun loc în care să te poți retrage, de unul singur.

Nu scosesem niciun cuvânt, și totuși Janice părea să știe exact ce gândeam și cum mă simțeam. Cum Dumnezeu reușise asta?

— E groaznic de cald afară. Mă gândeam să merg până la Asociație, să iau o limonadă. Vrei să vii cu mine?

Nu voiam. Părinții îmi promiseseră că aveau să vină de dimineață, să mă ia din coșmarul ăsta, și doream să mă scufund iar sub cearșafuri și să număr minutele rămase până atunci. Dar o parte din creierul meu înțelesese ce făcuse ea pentru mine, așa că am spus:

— Bine.

Pe drum spre Asociație, Janice mi-a arătat clinica veterinară pentru animalele sălbatice.

— Am auzit că au nevoie de voluntari. Ar trebui să te duci să vorbești cu ei, a propus colega mea de cameră. Probabil își doresc angajați care se poartă frumos cu animalele.

Am dat din cap, dar n-am avut curajul să-i spun că aveam să plec a doua zi, dimineață.

În timp ce stăteam la coadă, ca să cumpărăm limonadă, am remarcat tablele de șah. Erau cel puțin cincisprezece pe mesele din apropiere, cu piesele aranjate, așteptând să înceapă partidele, în fața lor stăteau studenți care pălăvrăgeau și râdeau.

Probabil că mă holbam, pentru că Janice m-a întrebat:

— Joci șah?

— Da.

— Hai să vedem despre ce e vorba.

— Nu vreau.

— Haide!

Mi-a întins limonada, iar eu am pornit după ea. Ne-am apropiat de un student dintr-un an