— Ce se întâmplă aici? Prietena mea joacă șah și ar vrea să știe, i-a zis Janice.

— Aici se întâlnește clubul de șah, a răspuns el, uitându-se la mine. Eu sunt Rob. Ne întâlnim aici în fiecare duminică, de la șase la opt. Cum te cheamă?

Janice m-a înghiontit, iar eu am zis:

— Annika.

Rob s-a întors spre tipul din dreapta lui.

— El e Eric. Și el e nou-venit. Dacă rămâi, o să avem un număr par de oameni și toată lumea o să poată juca.

— I-ar plăcea să rămână, a zis Janice.

Eu mă uitam în gol, așa că Janice a pășit în fața mea, ca să mă privească în ochi, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte stânjenită.

— Mă întorc la opt, să te iau, a anunțat ea. Vin până aici, la masa asta, și mergem împreună acasă.

— Bine.

M-am așezat în fața lui Eric și singurul lucru care m-a împiedicat s-o iau la goană, îngrozită, a fost faptul că el a făcut prima mutare. Instinctul a preluat conducerea, am început să-mi pun la cale strategia și, cât am jucat, am uitat cât de mult uram facultatea și cât de toantă mă simțeam când încercam să fac lucrurile care erau atât de firești pentru ceilalți. Mi-am vărsat toate frustrările în partida aia și am jucat dur. Eric s-a dovedit a fi un adversar redutabil și, când în sfârșit a câștigat – însă la limită –, aproape că mă simțeam omenește. Pentru prima dată de când pășisem în campus, nu mai eram atât de stingheră.

— Super partidă! a zis Eric.

— Adevărat, am spus eu, abia șoptit.

Rob mi-a întins o foaie de hârtie pe care erau notate informații despre club.

— Vino și duminica viitoare.

Am luat foaia, am încuviințat din cap. La opt fix, Janice a apărut ca să mă conducă înapoi la cămin. Una dintre cele mai urâte zile din viața mea se transformase într-una dintre cele mai bune. Pentru prima dată după mult timp, niște străini mă trataseră cu bunăvoință și am îndrăznit să sper că, la un moment dat, Janice și cu mine aveam să ne împrietenim. Iar acum, mulțumită faptului că descoperisem întâmplător clubul de șah, aveam o portiță de scăpare și un motiv să rămân.

Mai târziu în seara aia, după ce Janice s-a dus să învețe, mi-am sunat părinții și le-am spus să nu mai vină.

Când eu și Jonathan ajungem în dreptul imobilului în care locuiesc, mă scutur de amintiri și revin la realitate. A trecut mult de când nu m-am mai gândit la evenimentele care m-au călăuzit spre clubul de șah. Dacă n-ar fi fost Janice, membrii clubului și purtarea lor amabilă din ziua aia, n-aș fi ajuns în ultimul an de facultate. Deși mai aveam încă multe de descoperit, învățasem foarte multe despre oameni și despre viață și aflasem că ambele au și aspecte foarte bune, și aspecte foarte rele.

— Aici stai? m-a întrebat Jonathan în timp ce mă îndreptam spre ușa de la intrare.

Stau cu spatele la el și îi răspund fără să mă întorc:

— Da.

— Bine. Noapte bună. Ne vedem săptămâna viitoare.

7Annika

CHICAGO

AUGUST 2001

— Ce te frământă astăzi, Annika? Vrei să vorbim? mă întreabă Tina când ajung la terapie, după ce ne așezăm pe locurile noastre.

Pentru prima dată de când am început să merg la terapie, vreau să mint și să inventez o scuză pentru starea părului meu, care pare pieptănat cu degetele (chiar asta am făcut), pentru cearcăne (n-am dormit bine) și pentru hainele neasortate (fustă roz, tricou roșu). Dar așa aș consuma mai multă energie decât dacă aș spune adevărul umilitor, jenant, prin urmare îl dezvălui imediat, fără să omit vreun detaliu.

— Jonathan nu vrea să aibă de-a face cu mine. Și o merit.

— Mi se pare că ești foarte aspră cu tine însăți.

— Spun adevărul.

— De ce crezi că nu vrea să te mai vadă?

Deși foarte conștientă că par o adolescentă capricioasă, sunt incapabilă să-mi înăbuș frustrarea provocată de faptul că întâlnirea cu Jonathan n-a evoluat așa cum mă așteptasem.

— Pentru că am crezut că putem pur și simplu să continuăm de unde am rămas.

— Te referi la ce simțea el pentru tine când te aștepta să vii la New York?

— Da. Acum sunt pregătită.

— Dar Jonathan? Crezi că mai e pregătit?

Abia dacă îmi înțelegeam propriile gânduri, și n-aveam habar de ale lui Jonathan.

— Așa credeam, până când m-a lăsat singură pe trotuar.

— Crezi că, într-un fel, te pedepsește pentru ce s-a întâmplat în trecut?

— Păi, nu asta face?

— Ar putea exista un alt motiv? Zece ani e o perioadă foarte lungă. Sunt sigură că în viața lui, ca și în a ta, s-au întâmplat multe.

Scormonesc prin memorie și enumăr lucrurile pe care le știu despre Jonathan:

— E divorțat. Fără copii. Cred că muncește mult. Locuiește într-un apartament nu departe de mine.

— Divorțul e o schimbare majoră și, adesea, foarte stresantă. Poate că Jonathan ți s-a părut mereu invincibil, dar e și el om și suferă. E posibil ca decizia lui de a vă mai întâlni să fi fost influențată de situația lui actuală, și nu de trecut?

Tina și cu mine am lucrat ore întregi cu privire la dificultatea mea de a mă pune în locul altcuiva și, după ce l-am urmărit pe Jonathan îndepărtându-se, mi-am petrecut toată ziua încercând să-mi dau singură seama ce simte. Dar am devenit și mai frustrată, pentru că, oricât de mult am încercat, n-am reușit nici în ruptul capului să înțeleg. Am presupus că e furios pe mine pentru ce am făcut. Pe urmă n-am mai putut să mă relaxez și, prin urmare, n-am putut să dorm și o țin așa de atunci. Și totuși, în mai puțin de cincisprezece minute, Tina a descifrat enigma fără mare efort, iar acum înțeleg, în sfârșit. Toții pașii ăștia suplimentari sunt epuizanți. Îmi amintesc cât de uluită am fost când Tina mi-a explicat că majoritatea oamenilor pot trage concluzii de genul ăsta instantaneu, fără alte analize mintale. Mi se pare extraordinar, și totuși sfâșietor, pentru că eu n-o să mă număr niciodată printre ei.

— Chestia e că… Voiam atât de mult să am ocazia de a-i arăta că m-am schimbat. Că nu