— Asta vrei tu. Dar are și el un cuvânt de spus.

Tina notează ceva în carnețelul pe care-l ține în poală.

— Crezi că Jonathan și-ar fi dorit să te schimbi?

— Nu asta vrea toată lumea? Cum să nu vrei ca un om care te-a rănit să se schimbe?

— E o diferență între a schimba modul în care gestionezi un lucru și a te schimba ca persoană. Jonathan nu e aici, așa că nu pot răspunde în locul lui, dar am vorbit cu mulți oameni de-a lungul anilor în care am lucrat ca psihoterapeută. Cel mai des aud că s-a schimbat cealaltă persoană. Și nimeni nu mi-a zis vreodată că e un lucru bun.

— Ce crezi c-ar trebui să fac?

Tina clatină din cap.

— Asta e tema ta pentru data viitoare. Vreau ca tu să-mi dai un răspuns.

8Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

Jonathan tocmai ieșea din Sala Lincoln când Janice și cu mine am trecut pe lângă el, în drum spre curs. El a zâmbit și m-a salutat. Eu n-am reacționat deloc.

— Cine e tipul? m-a întrebat Janice.

— Jonathan. De la clubul de șah.

— Tipul pe care l-ai învins?

— Da.

Nu voiam să vorbesc despre Jonathan. Ideea de-a discuta cu Janice despre un tip, oricare ar fi fost el, îmi trezea prea multe amintiri neplăcute. Puteam să mă gândesc la Jonathan în sinea mea, dar nu eram pregătită să vorbesc despre el cu voce tare.

Janice m-a înghiontit, reproșându-mi:

— De ce nu mi-ai zis cât de bine arată?

— Ți-e foame? Vrei să mergem să mâncăm de prânz? Mie mi-e foame.

— Of, Annika! Mi se pare amuzant că ai impresia c-o să te las să scapi așa ușor.

— Tare aș vrea să mă lași!

— Nicio șansă.

— Nu pot să mai trec o dată prin asta. N-o s-o fac.

— Nu toți tipii sunt răi. Mulți sunt foarte de treabă.

— Păi, amândouă știm că nu sunt capabilă să fac diferența de una singură.

— Nu-ți face griji. De data asta, tipul va trebui să treacă mai întâi de mine.

— N-o să fie nevoie. Sunt sigură că nu se gândește la mine în felul ăla.

— Unde vrei să mâncăm la prânz?

— De fapt, trebuie să intru în tură, la clinică. Au adus un oposum cu o labă ruptă și vreau să văd ce mai face. Bietul de el! E atât de simpatic! Să vezi ce atelă mică are!

— Atunci, de ce ai propus să mergem la masă?

— Voiam să schimb subiectul.

— Sunt dezamăgită de mine. Nu pot să cred că am căzut în plasă.

Clinica veterinară pentru animale sălbatice a Universității din Illinois primea atât animale sălbatice bolnave sau accidentate, cât și unele orfane. Scopul era însănătoșirea lor și apoi eliberarea în sălbăticie. Majoritatea voluntarilor proveneau din rândul studenților la Medicină Veterinară, dar erau și câțiva – ca mine – pe care nu viitoarea vocație, ci dragostea nețărmurită pentru animale îi atrăsese la clinica din spatele clădirii facultății de Medicină Veterinară, în partea de sud a campusului.

Mă atrăgeau animalele mai mici, dar simțeam o afinitate specială față de păsări. Sunt creaturi maiestuoase și pentru mine nu exista satisfacție mai mare decât să le eliberez și să le privesc înălțându-se spre cer.

Micuțul animal pe care îl țineam în mâinile înmănușate – oposumul cu pricina, pe care hotărâsem să-l botez Charlie – încă era departe de a se însănătoși, dar, cu atenția și îngrijirea corespunzătoare, avea șanse mari să se întoarcă în habitatul lui natural.

Sue, o studentă în ultimul an, care făcea voluntariat la clinică aproape de când începusem și eu să lucrez acolo și în prezența căreia mă simțeam în largul meu, a intrat în sală.

— Bună, Annika! O, uită-te la micuțul ăsta!

— Nu-i adorabil? Îmi vine să-l iau cu mine, acasă. Știi că de fapt oposumii nu atârnă de coadă? Oamenii cred asta, dar nu e adevărat. Au urechi gen Mickey Mouse și cincizeci de dinți, dar nu sunt periculoși.

Zilele trecute, când învățam în bibliotecă, am fost distrasă de o carte despre oposumi și am aflat o mulțime de lucruri fascinante. Mi-a luat aproape zece minute să le înșir pe toate, dar i le-am împărtășit lui Sue, pentru că eram convinsă că voia să le afle.

— În mod clar, micuțul e pe mâini bune, a zis ea.

Sue și-a verificat ceasul de mână și m-a strâns de braț.

— Trebuie s-o iau din loc. Ne vedem mai târziu, bine?

— Bine.

Mi-am petrecut restul turei curățând cuști, ajutând la administrarea medicamentelor și oferindu-mi atenția oricărui animal care avea nevoie de ea. Înainte să plec, m-am întors la cușca lui Charlie, ca să-mi iau la revedere. M-am gândit cât de dor o să-mi fie de el când o să vină vremea să-l eliberăm și, pentru o clipă, m-am întrebat dacă aveam să mă atașez vreodată de un om la fel de mult cum mă atașam de animale.

Și m-am întrebat cât de mult ar durea dacă, la un moment dat, omul acela ar trebui să renunțe la mine.

9Annika

CHICAGO

AUGUST 2001

— Mă duc să mănânc de prânz, îmi spune colega mea de birou, Audrey.

Lucrăm amândouă într-o încăpere mică în care încap birourile noastre, computerele și câteva dulapuri cu sertare. S-a întâmplat de mai multe ori să intre în cameră și să mă surprindă privind în gol. Îmi tot spune, în glumă, că n-ar trebui să mai lenevesc, dar nu pare o simplă tachinare. Iar eu nu lenevesc. Uitatul în gol e modul meu de a-mi limpezi mintea, ca să pot rezolva problemele de la lucru.

— Bine, zic eu, pentru că Audrey se enervează când nu-i răspund.

Însă nu știu ce vrea să-i spun. Eu n-am anunțat că mă pregătesc să mănânc de prânz când mi-am scos sendvișul cu unt de arahide din poșetă, ca în fiecare zi. De-aia avem pauza de masă. Ca să mâncăm.

Imediat ce Audrey iese din încăpere, scot o foaie de hârtie din sertarul biroului meu. Am notat pe ea tot ce urmează să spun când o să-l sun pe Jonathan, așa că nu va trebui decât să citesc cu voce tare. M-am gândit mult la ce mi-a spus Tina și vreau ca Jonathan să știe că înțeleg prin ce trece, dar că mi-ar plăcea să petrecem mai mult