timp împreună. A reprezentat multe lucruri pentru mine, dar a fost și prietenul meu, iar eu n-am mulți prieteni.

Sunt ușurată când aud vocea robotului telefonic, pentru că asta îmi simplifică mult sarcina, dar apoi Audrey se întoarce în birou. Nu vreau să mă vadă citind de pe foaie, așa că îndes hârtia sub sugativa de pe birou și încep să improvizez.

— Bună, Jonathan! Sunt Annika. Din nou. Mă gândeam ăă… că poate ai chef să facem ceva sâmbătă.

Îmi simt gâtul uscat, așa că iau repede o gură de apă, care mi se scurge un pic pe bărbie.

— Se pare că vremea o să fie frumoasă, așa că am putea lua ceva de mâncare și să mergem în parc. Dacă ești ocupat sau nu vrei, e în regulă. Vreau să știi că înțeleg prin ce treci. Mi-am zis să te întreb. Bine, pa!

Închid telefonul și trag adânc aer în piept.

— Asta a fost o convorbire personală? mă întreabă Audrey.

— Nimic important.

Am nevoie de un minut ca să pot respira normal din nou și ca să se risipească adrenalina care mi-a invadat corpul după un amărât de apel.

— Nu părea să fie nimic. Cine e Jonathan?

Audrey nu mi-e șefă, dar a fost angajată cu trei ani înaintea mea și se poartă de parcă ar fi îndreptățită să știe totul despre treburile mele profesionale și personale.

— Un tip pe care-l știu de mai demult.

Audrey se apleacă peste marginea biroului meu.

— Un vechi iubit?

— Sunt în pauza de masă.

De ce n-am zis asta mai devreme? Nu vede că am scos sendvișul pe birou?

— Ce vrei să spui? mă întreabă ea pe un ton răutăcios, pe care-l folosește când consideră că am spus ceva foarte ciudat.

— Vreau să zic… când ai intrat și m-ai întrebat dacă e o convorbire personală. Sunt în pauza de masă.

Închid ochii și-mi masez tâmplele.

— Ți-e rău?

Mi se adresează de parcă aș fi un țânc. Vorbește mereu foarte tare, așa că am senzația că țipă la mine.

— E doar o durere de cap.

— Reziști până la sfârșitul programului? În după-amiaza asta nu mai pot să-ți țin locul, așa cum a trebuit să fac săptămâna trecută, când ai fost plecată. Atunci am fost nevoită să rămân până seara târziu.

— Îmi pare rău, bolborosesc eu.

— Am muncit în plus o grămadă.

— N -o să fie nevoie să-mi ții locul. O să iau o pastilă.

Audrey se holbează la mine și nu dă semne c-ar vrea să plece.

Deschid sertarul de la birou și-mi scutur două pastile de durere în palmă. Mă înec puțin când încerc să le înghit, pentru că nu beau suficientă apă.

Colega mea oftează și se întinde spre sertarul biroului ei, scoțând câteva felii de pâine prăjită.

— Sunt sigură că mi s-a răcit supa, spune Audrey și iese iar din birou.

Deși n-am avut nimic de-a face cu asta, mă simt vinovată.

Când se întoarce, mă strecor în oficiu ca să-mi pregătesc o cană cu ceai și dau de Stacy, o altă colegă. Îmi zâmbește mereu când mă vede și are o voce foarte liniștitoare. Stacy se arde la deget cu farfuria pe care o scoate din cuptorul cu microunde, iar eu îi spun că-mi pare rău și o îmbrățișez ușor, dintr-o parte.

— Bună, Annika! O clipă, să pun asta jos, spune Stacy și așază farfuria pe tejghea. De ce m-ai îmbrățișat?

Vocea ei nu e la fel de calmă ca de obicei. Acum e mai pițigăiată.

— Îmi pare rău că te-ai ars la deget.

— Ești mereu o dulce! O să-mi treacă. Mersi, Annika.

Își ia prânzul și iese în grabă din oficiu. Poate că e pe cale să întârzie la o ședință.

Abia la sfârșitul zilei, când îmi închid computerul și mă pregătesc să plec acasă, îmi amintesc că singurul motiv pentru care Audrey a trebuit să-mi țină locul săptămâna trecută a fost o ședință care s-a ținut în altă clădire și la care șeful nostru mi-a cerut să particip.

 

*

 

Durerea de cap nu a dispărut și sunt complet epuizată când ajung acasă. Am adoptat temporar o pisică și pe cei cinci pui ai ei; momentan, sunt toți într-o cutie de carton, sub patul meu. Petrec o oră întinsă pe podea, lângă cutie, ascultând mieunatul lor liniștitor, iar durerea începe în sfârșit să cedeze. Îmi pregătesc un bol cu cereale în chip de cină și, după ce termin de mâncat, îmi pun pijamaua și mă bag în pat cu o carte, deși e abia opt și jumătate.

Un ceas mai târziu, sună telefonul. N-am opțiunea de identificare a apelantului, pentru că nu mă sună mulți oameni și, de obicei, aștept ca robotul să se declanșeze, ca să am timp să decid dacă vreau să răspund sau nu. Asta le scoate din minți pe mama și pe Janice, care îmi strigă mereu: „Ridică receptorul, Annika! Știu că ești acolo și că vrei să vorbești cu mine!”.

La început, aștept ca robotul să-și facă treaba, dar apoi îmi amintesc că s-ar putea să mă sune Jonathan și înșfac receptorul.

— Alo?

El e. Mă copleșește bucuria. În plus, vocea lui Jonathan m-a liniștit întotdeauna. Nu vorbește niciodată prea tare și felul în care leagă cuvintele are ceva foarte reconfortant. Pentru mine, sună ca o melodie. Când vorbește Audrey, parcă aud o sirenă de ceată, iar felul în care înșiră cuvintele nu e melodios. Seamănă cu urletul solistului unei trupe death metal.

— Sper că nu te-am trezit, zice el.

E abia nouă și jumătate seara, dar el e foarte familiarizat cu obiceiurile mele de somn.

— Nu m-ai trezit. Citeam în pat.

— Putem să ne vedem sâmbătă, mă anunță el.

— Super! exclam eu, mult prea tare.

— Îm-hm. Păi, e doar un prânz, nu?

— Asta am zis când ți-am lăsat mesaj. M-am referit la prânz.

— Da, știu. Voiam să zic… Nu contează. E în regulă. O să fie grozav. Vrei să vin să te iau de acasă?

— Sâmbătă dimineață o să fiu la Teatrul pentru Copii. Poți să mă iei de acolo pe la doisprezece?

— Sigur.

— Bine. Ne vedem atunci.

— Noapte bună, îmi urează el.

— Noapte bună.

Încheiem conversația, dar nu mă reapuc imediat de citit. Petrec următoarea jumătate de oră gândindu-mă la Jonathan, rememorând cele mai frumoase momente ale relației noastre, ca un album best of, iar dimineața, la trezire, el e prima persoană la care mă gândesc.