UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

Am auzit pași răsunând pe trotuar, m-am întors și l-am văzut pe Jonathan apropiindu-se de mine în fugă. Plecasem în timp ce el stătea de vorbă cu Eric și cu alți câțiva jucători și am presupus că avea să se ducă la cină, cu toată lumea. Jucasem din nou împreună și, de data asta, reușisem să câștig. Jonathan nu părea să se fi supărat, pentru că mi-a spus: „Îmi place să joc cu tine, Annika”.

Simțisem cum o căldură mi se răspândise în tot corpul, pentru că, în afară de Eric, nimeni nu-mi mai spusese asta vreodată și nu-mi aduceam aminte ca vorbele lui Eric să fi avut un efect asupra mea, la fel ca remarca lui Jonathan. Cu el îmi era mai ușor să vorbesc fără să mă încurc sau să mă bâlbâi. Avusesem nevoie de mai mult timp ca să mă relaxez, așa cum mi se întâmpla mereu cu oamenii pe care nu îi cunosc de mult.

— Salut! a spus el când m-a ajuns din urmă. Ți-ai uitat cartea. A întins mâna, iar în palma lui mare am zărit exemplarul meu uzat din Rațiune și simțire.

— Mersi.

— Se întunecă. Ar trebui să te însoțească mereu cineva până acasă.

— După întrunirile clubului, toată lumea se duce la masă.

— Tu de ce nu te duci?

— Nu vreau.

Mi-am pus cartea în rucsac și am traversat împreună strada. De obicei, detestam pălăvrăgeala, dar acum m-a învins curiozitatea.

— Dar tu de ce nu te duci la masă?

— Trebuie să mă duc la muncă. Lucrez ca barman la Illini Inn, în serile de sâmbătă și duminică. Ai fost vreodată acolo?

— Nu.

— Ar trebui să vii într-o zi, când sunt de serviciu.

— Nu merg în baruri.

— Aha…

Și-a săltat rucsacul pe umăr și am mers în liniște o vreme, apoi m-a întrebat:

— Te-ai gândit vreodată să te înscrii în echipa de competiții? Eric mi-a zis să iau ideea asta în calcul și cred c-o să mă înscriu.

— Nu.

— De ce?

— Nu vreau.

— Trebuie să existe un motiv.

— Pur și simplu ar fi prea mult pentru mine.

— Pentru că ai multe cursuri?

— Mă descurc cu școala – i-am explicat eu –, dar fac voluntariat de două ori pe săptămână, la clinica veterinară. În plus, mai sunt și serile de șah, duminica. Pentru mine e suficient.

Aveam nevoie de mai multă odihnă decât majoritatea oamenilor. Îmi trebuia timp să citesc, să dorm și să fiu singură.

— Dacă ești așa de pasionat de șah, de ce ai așteptat până în ultimul an ca să te înscrii în club? l-am întrebat eu.

— E primul meu an aici. M-am transferat de la Northwestern.

— A…

S-a oprit brusc.

— Mulțumesc că ești singura persoană căreia i-am spus asta și care nu m-a întrebat automat de ce am făcut-o.

M-am oprit și eu.

— Cu plăcere.

S-a uitat la mine inexpresiv, pentru câteva secunde, apoi am mers mai departe.

— De ce miroși mereu a clor? l-am întrebat.

— Asta vrei tu să afli?

— Da.

— Înot aproape în fiecare zi, ca să fac mișcare. Am avut puseul de creștere mai târziu decât restul colegilor mei, așa că nu am jucat fotbal sau baschet. Și, dacă nu începi de mic să practici un sport, nu poți să recuperezi. Dar sunt bun la înot. Îmi pare rău dacă te deranjează mirosul. Parcă nu dispare niciodată, nici după ce fac duș.

— Nu mă deranjează.

Ajunsesem la clădirea în care locuiam, așa că l-am lăsat pe Jonathan pe trotuar și m-am îndreptat spre ușă. Înainte să intru, mi-a strigat:

— Ar trebui să te mai gândești să intri în echipa de competiții!

— O să mă gândesc, am promis eu.

Dar era o minciună.

11Jonathan

CHICAGO

AUGUST 2001

La prânz, o aștept afară, în fața teatrului, iar Annika iese înconjurată de copii. Ține de mână un băiețel și se lasă pe vine să-l îmbrățișeze, apoi el fuge în brațele deschise ale mamei lui. Copiii dau fuga către părinții lor, făcându-i cu mâna și strigându-i la revedere Annikăi. Ea le răspunde cu același gest și fața i se luminează într-un zâmbet. Zâmbetul crește când mă vede, iar eu îmi spun că am făcut bine acceptându-i invitația. Așa cum i-am zis și la telefon, e doar un prânz. N-o să-i spun că avusesem o zi oribilă când mi-a lăsat mesajul, iar vocea ei m-a liniștit. Annika e antidotul ideal pentru o zi proastă.

Se apropie de mine.

— Văd că ai un fanclub în toată regula, spun eu.

— Copiii îmi plac mai mult decât majoritatea adulților.

Afirmația ei nu mă surprinde. Copiii nu știu ce e ura când se nasc, dar, din nefericire, unii o învață de la o vârstă foarte fragedă și o mânuiesc ca pe-o armă. Nimeni nu știe asta mai bine decât Annika. Are mereu un aer copilăresc, ceea ce probabil că o ajută să se înțeleagă atât de bine cu cei mici. Din același motiv, adesea adulții se poartă urât cu ea, deoarece li se pare că aerul ăsta e semnul unei lipse de inteligență sau de abilitate, ceea ce e fals.

— Am luat mâncare, spun eu și îi arăt punga de la Dominick’s.

Magazinul are un raion foarte bun cu gustări de luat la pachet și, din moment ce acolo m-am reîntâlnit cu ea, m-am gândit că e o alegere bună.

— Dar eu te-am invitat. Eu ar trebui să plătesc.

— Tu ai plătit data trecută. E rândul meu.

Umiditatea a scăzut considerabil săptămâna asta, așa că aerul e respirabil. Ne îndreptăm spre Grant Park. Pe drum, Annika tace.

— S-a întâmplat ceva? Ești cam tăcută, remarc eu.

— Am vorbit prea mult data trecută. Eram emoționată.

— Nu e cazul. Doar ne cunoaștem.

Astăzi pare că întreg orașul s-a hotărât să vină în parc. Ne croim loc prin mulțime și găsim un petic liber de iarbă, unde să ne așezăm și să luăm prânzul. Scot din pungă sendvișurile și chipsurile. Îi întind Annikăi o sticlă de limonadă, iar pentru mine desfac o Cola.

— Ți-ai adus tabla de șah, zice ea, arătând cu degetul spre husa de transport care acum zace în iarbă, lângă noi.

— M-am gândit că poate ai chef de o partidă.

De fapt, m-am gândit că ar ajuta-o să se relaxeze. Șahul a fost întotdeauna una din cele mai eficiente căi de comunicare ale noastre.

— Mi-ar plăcea. Dar mi-am cam ieșit din mână. Probabil că o