— Probabil o să câștig pentru că sunt mai bun decât tine.

Îi ia o secundă să înțeleagă că o tachinez și zâmbește.

E frumoasă când zâmbește.

În jurul nostru, oameni desculți joacă Frisbee. O albină dă târcoale limonadei Annikăi, iar eu o alung. Când terminăm de mâncat, întind tabla și aranjez piesele.

Aproape totul pare delicat la Annika. Mâinile ei sunt mici, în comparație cu ale mele; când am cunoscut-o, le studiam îndelung în timp ce ea își cântărea următoare mutare și mă întrebam cum ar fi s-o țin de mână. Însă, când joacă șah, are un aer nemilos. Prima dată când am condus-o acasă, abia dacă mă putea privi, dar la piesele de șah de pe tablă se uita mereu cu o privire tăioasă, concentrată, iar azi e la fel. Partida e reușită. Și-a ieșit din mână, într-adevăr, dar joacă dur, iar eu mă concentrez, pentru că n-am uitat nicio clipă prima noastră partidă, când a șters pe jos cu mine.

Mut calul pe poziție.

— Șah mat.

Nu mai are unde să-și mute regele, nici nu mă poate bloca, nici nu-mi poate captura piesa. Îmi dau seama, după fruntea încrețită și după felul în care se uită la tablă, că deja își reproșează eșecul.

— Te-am lăsat să câștigi, zice ea.

Izbucnesc în râs.

— Nu-i adevărat. Ai jucat bine, dar eu am jucat și mai bine.

— Ce mă enervează că m-ai bătut!

— Știu.

În timp ce strângem piesele, Annika îmi spune:

— După ce-am ieșit la cafea, zilele trecute, mi s-a părut că nu vrei să mă mai vezi.

Zâmbetul meu glumeț piere, dar nu sunt sigur că Annika îmi observă ezitarea.

— Ba voiam, dar nu eram sigur că e o idee bună.

— Dar locuim în același oraș acum. Sunt pregătită și, de data asta, pot să mă implic și eu. N-o să mai las totul în seama ta.

— Sunt lucruri despre care încă n-am vorbit, pentru că nu cred că vrei să vorbim despre ele.

— Mă gândeam că am putea da deoparte tot ce s-a întâmplat și s-o luăm de la zero.

— Nu așa merg lucrurile, îi zic eu.

— Ar fi mult mai ușor.

Se uită în pământ și tăcem amândoi pentru o vreme.

— Merg la psihoterapie o dată pe săptămână. Am început imediat ce m-am mutat aici. O cheamă Tina. M-a ajutat foarte mult să înțeleg de ce… de ce privesc totul așa. I-am spus că probabil nu mai vrei să ai de-a face cu mine după tot ce s-a întâmplat între noi, dar ea a zis că poate de vină e divorțul.

— Cred că e un pic din amândouă.

E greu când trebuie să recunoști că te-ai înșelat în privința persoanei pe care o credeai perfectă pentru tine. Mi-a fost și mai greu să accept că o parte din farmecul lui Liz se explica prin faptul că era exact opusul Annikăi. Pe atunci, mă convinsesem singur că diferența asta radicală era foarte importantă. Dar, într-o zi, ideea asta s-a întors împotriva mea și atunci mi-am dat seama că nu însemnase chiar atât de mult.

— După ce treci printr-un divorț, devii mai prudent. Începi să-ți pui la îndoială deciziile, îi spun.

Totuși Annika are dreptate să-și asume o parte din responsabilitate pentru ezitarea mea, pentru că, în mod clar, ea e o cauză.

— Dar tu? Ai vreo despărțire la activ? m-am interesat.

— Am avut o relație cu un coleg de la bibliotecă. E un tip drăguț și ne-am înțeles tare bine. Am încercat să fim împreună vreo șase luni, dar semănăm prea mult.

Annika se uită în ochii mei, apoi își mută brusc privirea.

— A fost un dezastru. Oamenii ca noi au nevoie de persoane care sunt… altfel, ca să echilibreze puțin lucrurile. Am rămas buni prieteni. Cu următorul tip am avut o relație de peste un an. Spunea că mă iubește, dar de fapt nu mă accepta așa cum sunt și mă trata ca și când, din cauza asta, n-aș fi fost demnă de atenția și afecțiunea lui. Uneori mi-era teamă că, dacă rămâneam împreună, o să încep și eu să cred același lucru.

— Poate chiar te-a iubit, dar tu nu l-ai lăsat să-și exprime dragostea.

Ea clatină din cap.

— Datorită ție știu cum e să fii iubit și acceptat.

Ochii i se umplu de lacrimi și clipește des, ca să le stăpânească.

— Poate că, de data asta, eu sunt cel care are nevoie s-o ia încet.

— Pot s-o iau încet, Jonathan. O să te aștept, așa cum m-ai așteptat tu mereu.

Annika poartă espadrile, fără șosete. Mă întind și o descalț. Se uită la mine și surâde atunci când își amintește, apoi își mișcă degetele de la picioare în iarbă, ca și când ar fi cea mai plăcută senzație din lume.

Zâmbesc și eu.

12Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

Jonathan m-a bătut la cap necontenit să mă înscriu în echipa de șah care participa la concursuri. Mai rău decât atât, Eric se înscrisese deja, așa că amândoi mă presau.

— Ce zici dacă aș veni să te iau de acasă pentru întâlnirile de miercuri ale clubului? m-a întrebat el. Ai merge?

Abia începusem să mă simt în largul meu când vorbeam cu Jonathan. Nu eram pregătită să adaug o activitate nouă, și cu atât mai puțin una stresantă, precum competițiile de șah.

— Poate.

Mi-aș fi dorit să protestez, să-i spun că n-aveam nevoie să fiu dădăcită, dar adevărul era că încercam să evit cu orice preț să fac lucruri noi și Jonathan chiar avea să joace rol de dădacă.

Ne-am strâns lucrurile și am plecat împreună de la Asociația Studenților, pentru că Jonathan mă conducea acasă în fiecare duminică, după întrunirea clubului de șah. Ceilalți se duceau la masă, iar noi porneam unul lângă altul, potrivindu-ne pașii, până ajungeam la apartamentul meu.

Pentru mine, era punctul culminant al săptămânii.

În drum spre Asociație, cerul amenințase cu ploaie, iar acum, la ieșirea din clădire, am descoperit că se dezlănțuise o aversă. Mi-am scos umbrela din rucsac și m-am gândit s-o sun pe Janice și s-o rog să vină să mă ia cu mașina. Nu știam să conduc și, în ciuda îndemnurilor mamei, refuzam să obțin permisul de șofer. Ideea de a face slalom printre mii de tone de metal mă îngrozea, iar bicicleta mea Schwinn, veche și albastră, cu