— Am venit cu mașina, a zis Jonathan. Pot să te conduc acasă.

Agitația pe care mi-o provoca ideea de a fi singură cu Jonathan, în mașina lui, aproape că m-a făcut să-l refuz, dar, înainte să mă dezmeticesc, a deschis ușa, apoi a desfăcut umbrela și a ridicat-o deasupra capetelor noastre, pornind spre parcare. Vântul sufla cu putere, așa că am dat fuga la o camionetă albă. A descuiat portiera, a înconjurat mașina și a urcat la volan.

Era la începutul lui octombrie, iar zilele se răciseră. Umezeala din aer accentua frigul. Uitasem să-mi iau haina și-mi frecam brațele, ca să mă încălzesc puțin.

— Ți-e frig?

— Mi-am uitat haina acasă.

Jonathan a umblat la un cadran de pe bord și din fantele de aerisire a început să sufle aer cald.

— S-ar putea să dureze câteva minute până se încălzește.

Traficul a încetinit în dreptul intersecției. Se întunecase de-a binelea și, la început, n-am înțeles de ce majoritatea mașinilor se opriseră la semaforul verde, iar câteva claxonau insistent și tare, de-mi venea să-mi acopăr urechile, ca să le feresc de zgomotul oribil. Dar apoi am zărit o gâscă și un șir lung de boboci în urma ei, încercând să traverseze strada. Majoritatea șoferilor așteptau, dar câțiva au trecut în viteză prin intersecție, fără să le pese de păsări.

Am țâșnit din camionetă fără să stau pe gânduri, lăsând portiera larg deschisă, în graba mea de a sări în ajutorul gâștelor. Probabil că Jonathan a sărit și el din mașină, imediat după mine, pentru că l-am auzit strigând:

— Annika! Iisuse! Ai grijă!

Gâscă sâsâia la mine în vreme ce mă străduiam să-i călăuzesc pe ea și pe boboci spre un loc sigur. Turna cu găleata pe mine și pe Jonathan, care începuse să dirijeze traficul cu brațele întinse, ca un polițist, ca să țină șoferii la distanță. Pășeam pe lângă păsări și le-am protejat cu trupul meu în timp ce traversau încet intersecția, în șir indian, până când au ajuns în siguranță la șanțul de pe marginea străzii. Am bătut din palme, entuziasmată că le salvasem, dar apoi mi-am acoperit urechile, ca să nu mai aud claxoanele stridente și furioase. Jonathan și cu mine ne-am întors în camionetă, iar la culoarea verde a semaforului, el s-a încadrat în șirul de mașini. M-am răsucit și mi-am întins gâtul, ca să mă uit la gâște, și am răsuflat ușurată când am văzut capul mamei-gâscă. Se îndepărtau de șosea. Speram să-și continue drumul spre locul în care aveau să doarmă peste noapte.

— Ce nebunie! a comentat Jonathan. Nu mi-am imaginat că o să sari din camionetă. M-ai speriat de moarte.

— Ai văzut mașinile alea? Unele parcă se pregăteau să le calce pe bietele păsări. Nu știu ce căutau gâștele acolo.

— Unii au nevoie să o lase mai moale, a comentat el.

— Vrei s-o cunoști pe colega mea de cameră?

— Acum?

— Da.

— Trebuie să mă duc la muncă și, înainte de asta, să trec pe acasă și să mă schimb în haine uscate.

— A, da. Uitasem.

— Pot să rămân câteva minute la tine, dacă ții morțiș s-o cunosc.

Jonathan a parcat camioneta și am urcat împreună scările care duceau către apartament. Joe și Janice stăteau pe canapea și se uitau la televizor.

— Mirosul ăla e de la bețișoare parfumate, am zis eu.

Mi-era ușor să descifrez expresia lui Janice, pentru că îi studiasem mimica încă din prima zi în care ne cunoscuserăm: se uita la noi cu un zâmbet care dădea de înțeles că era încântată.

— Annika! Nu ne faci cunoștință? a întrebat ea.

— El e Jonathan. M-a adus acasă cu mașina, fiindcă plouă.

— Bună! a salutat-o Jonathan.

— Ea e colega mea de cameră, Janice, iar el e prietenul ei, Joe. Miroase a marijuana, de-aia ardem bețișoare parfumate.

Joe a mormăit un salut, dar Janice și Jonathan și-au dat mâna.

— Mă bucur să te cunosc, i-a zis ea.

— Și eu.

— De ce sunteți leoarcă?

— A trebuit să ajutăm niște gâște. O gâscă și bobocii ei încercau să traverseze intersecția, lângă clădirea Asociației, iar șoferii nici măcar nu opreau!

— Așa că ai sărit din mașină ca să le ajuți, a completat ea.

— Normal! Nimeni nu avea de gând să le ajute.

M-am întors spre Jonathan.

— Bine. Poți să pleci.

Preț de câteva clipe, nimeni n-a mai spus nimic. Apoi Jonathan s-a îndreptat spre ușă, dar, înainte s-o deschidă, s-a răsucit și a spus:

— Mâine nu uita să-ți iei haina. La Meteo au zis c-o să fie și mai frig decât azi.

— Nu uit.

Dar, cel mai probabil, aveam să uit. Organizarea nu era punctul meu forte. La scurt timp după ce Janice m-a luat sub aripa ei protectoare, în zilele dezastruoase de la începutul primului an de facultate, a încercat să mă ajute să mă organizez, dar și-a dat seama rapid că eram o cauză pierdută. Jumătatea mea de cameră semăna mult cu dormitorul meu de acasă: haine curate într-un maldăr, haine murdare în altul. Hârtii peste tot. Unii n-ar fi văzut acolo decât haos, dar în ochii mei era un haos organizat, iar Janice a învățat să nu se amestece după ce într-o zi, când eram la cursuri, a încercat să mă ajute, împăturindu-mi toate hainele. M-am supărat atât de tare, încât n-a mai repetat isprava niciodată.

Rareori mă gândeam la aspecte precum asortarea hainelor sau îngrijirea persoanei mele, dar Janice a reușit să mă convingă că e bine să potrivesc culorile și, ori de câte ori începeam să semăn cu un savant nebun, mă atenționa cu blândețe să-mi aranjez părul. Mai erau momente în care mă retrăgeam sub așternuturi, cu minilantema mea și o carte, iar Janice mă întreba dacă sunt supărată sau deprimată. În cele din urmă, am reușit s-o lămuresc că uneori aveam nevoie să fiu lăsată în pace. Unele lucruri – în mare parte, reacțiile adecvate în diverse situații sociale – îmi stârneau nedumerire și, pe măsură ce deveneam mai relaxată în prezența colegei mele de cameră, o întrebam despre cum trebuie să te porți în societate.

Viața alături de ea fusese ca un curs intensiv despre cum să fii normal.

După ce Jonathan a plecat, am închis ușa și m-am așezat pe canapea, lângă Janice.

— Ce părere ai?

— Ei bine, pentru început, e foarte