— E ditamai tocilarul, s-a băgat Joe.

— Ba nu, am protestat eu.

— Annika nu te-a întrebat pe tine, Joe.

— Pun pariu că-i place doar să joace șah, a zis Joe.

— Și mie-mi place să joc șah.

Joe a pufnit și i-a aruncat lui Janice o privire cu subînțeles. Ea i-a întors-o. Deși mimica asta era o „achiziție” relativ nouă în repertoriul ei de expresii faciale, știam că însemna: „Taci din gură chiar acum, Joe”.

— De ce continui să fii cu el? am întrebat-o pe Janice, referindu-mă la Joe.

Ea mi-a făcut semn să tac și m-a tras în bucătărie.

— Nu știu. E tare, tare chipeș.

— Și bătut în cap, am adăugat.

— N-are-a face. Doar n-o să mă mărit cu el.

Jonathan chiar era tocilar, doar pentru că avea părul scurt și nu practica toate sporturile din lume? Era foarte inteligent, iar tipii inteligenți mi se păruseră dintotdeauna mai interesanți mie decât altora. În plus, arăta foarte bine și uneori, în timp ce jucam șah, mă uitam lung la el, vrăjită de trăsăturile sale perfecte. Avea cei mai albi dinți pe care-i văzusem vreodată, iar asta mă făcea să cred că săruturile lui aveau aromă de bomboane cu mentă. Probabil că săruturile lui Joe aveau gust de chipsuri cu aromă de ceapă.

Și de ratare.

— Îți place de Jonathan? m-a întrebat Janice. Adică, de-adevăratelea?

— Nu.

— E în regulă dacă-ți place, a zis Janice.

— Nu-mi place.

— Dar nu te arunca pe negândite într-o relație cu el, până nu aflăm ce hram poartă.

M -am întors spre ea, exasperată.

— Și cum o să știm?

— Uneori, n-ai cum. Totuși, dacă un tip îți atrage atenția să te îmbraci mai gros pentru că nu vrea să răcești, e un indiciu destul de bun că nu va încerca să te rănească. Asta nu garantează că n-o s-o facă și va trebui să fii precaută în continuare, dar e un început promițător.

— Nu vreau să mă înșel din nou, am spus eu, pentru că mi se întâmplase o dată, pe la mijlocul celui de-al doilea an de facultate.

Mă plăcuse un tip pe nume Jake, pe care-l cunoscusem la un curs, iar dacă aș spune că sentimentele mele erau reciproce, ar însemna să subestimez foarte mult situația. La început, amândoi desenam chestii amuzante unul pe caietul celuilalt, în timp ce profesorul turuia, apoi mergeam împreună la următorul curs, eu afișând cel mai larg zâmbet, iar Jake cuprinzându-mi lejer umerii cu brațul sau ținându-și o palmă lipită de fundul meu. Să am un iubit era grozav, exact așa cum îmi imaginasem, și – pe deasupra – ușor! Pentru mai mult de o săptămână, aproape că nu mă dezlipisem de el. Îl căutam la Asociația Studenților și în sala de mese și îmi ocupam locul cuvenit la masa lui, așa cum ar face orice iubită. Îi spălam rufele și-l ajutam la teme, pentru că asta fac oamenii îndrăgostiți. Jake era un tip foarte ocupat, așa că mă simțeam recunoscătoare că petrecea timp cu mine, oricât de puțin. De câte ori ne întâlneam accidental cu prietenii lui – ceea ce se întâmpla mai tot timpul, pentru că era foarte popular în campus –, Jake arăta spre mine și spunea: „O cunoști pe Annika? E o figură”. Pe urmă râdeau cu toții, iar eu zâmbeam și mai larg, pentru că sentimentul că-mi găsisem locul printre ei era tare plăcut.

Apoi, un pic mai târziu, când lucrurile au luat o întorsătură urâtă, tot colega mea de cameră m-a ajutat să-mi revin.

Janice a pus o mână pe umărul meu.

— Nu cred că te înșeli de data asta. Am impresia că Jonathan te place cu adevărat. Pare un băiat bun. Bucură-te, Annika. Nu lăsa o experiență neplăcută să-ți răpească pentru totdeauna fericirea de a întâlni un băiat extraordinar. Dacă nu ești pregătită să recunoști față de mine că-l placi, recunoaște măcar față de tine însăți.

— Chiar crezi că mă place?

— Așa se pare. Flirtează cu tine?

Jonathan nu procedase deloc ca Jake, nu-mi desenase în caiete, nu mă cuprinsese cu brațul.

— Nu sunt sigură. Dar îmi zâmbește mult.

— E un semn bun.

— O să fiu mai atentă.

Mai târziu, în seara aia, când stăteam în pat, m-am gândit la Jonathan și am încercat să nu fac o listă cu toate lucrurile care ar fi putut merge prost. În schimb, mi-am amintit că alegea aproape de fiecare dată să joace cu mine când se întrunea clubul de șah, că mă conducea mereu acasă, că-i păsa dacă mi-era frig.

Îmi plăceau toate astea.

Îmi plăceau mult.

13Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

Soarele abia răsărise când Jonathan și cu mine am părăsit campusul, călătorind spre St. Louis. Stomacul mi-era gol și agitat. Aveam emoții atât de mari, încât nici nu-mi trecuse prin minte să mănânc micul dejun și eram îngrijorată că, stând pe locul din dreapta șoferului, avea să mi se facă greață.

— Îmi pare rău că nu putem asculta muzică, a zis Jonathan. Radioul ăsta nu funcționează.

— Îmi place liniștea.

Să fiu captivă într-o mașină, cu muzica dată tare, se număra printre situațiile care îmi provocau o criză. Eram incapabilă să gestionez suprastimularea și aveam nevoie de ore întregi de liniște ca să anulez efectul zgomotului. Camioneta lui Jonathan părea veche și zdrăngănea încetișor în timp ce rula pe autostradă, dar pentru mine era perfect.

Jonathan mă convinsese nu doar să mă alătur echipei, ci și să particip la antrenamente. Eric fusese încântat. La fel și Janice. Eu eram singura care încă avea rezerve. La cea mai recentă întâlnire a echipei – a doua la care participasem –, surprinsesem o discuție între Eric și unii membri ai clubului, care îl întrebaseră dacă eram potrivită pentru competiții. Încă un lucru pe care l-am descoperit de-a lungul anilor: dacă ești tăcut și nu faci mult zgomot, oamenii au impresia că ai probleme cu auzul. Dar eu auzeam perfect.

Eric îmi luase apărarea. „Joc cu Annika de trei ani și pun pariu că ar putea să vă bată pe toți. E un membru valoros al echipei.” Nu voiam să-l dezamăgesc pe Eric, după o asemenea manifestare de sprijin din partea lui.

În ziua aia concurau doisprezece dintre noi și, dacă ar fi trebuit să merg împreună cu ceilalți, câte șase într-o mașină, înghesuiți ca