— Annika, putem merge cu mașina mea, dacă vrei, spusese Jonathan. Și nu trebuie să rămânem acolo peste noapte. Putem pleca imediat ce se termină partidele.

Încă o dată, înlăturase toate obstacolele din calea mea, ca și când știa exact de ce aveam nevoie ca să mă simt în largul meu.

„Chiar știe de ce ai nevoie”, spusese Janice când îi povestisem despre propunerea lui. „Face asta pentru că te place și pentru că e într-adevăr un tip de treabă.”

— Am emoții mari, am recunoscut față de Jonathan și mi-am strecurat palmele sub tivul bluzei, ca să-mi ascund mișcările spasmodice ale degetelor.

— O să te descurci de minune, m-a asigurat el. Când o să dea cu ochii de tine, o să uite cum se joacă șah.

— Nu cred, l-am contrazis. Sunt jucători foarte buni. Imposibil să uite brusc cum se joacă.

— Ziceam c-o să uite pentru că ești așa de frumoasă. Vor fi atât de ocupați să se uite la tine, încât n-o să se mai concentreze.

— Probabil că asta n-o să se întâmple.

Jonathan a râs scurt.

— Deci doar eu pățesc așa?

Câteva minute mai târziu, când mintea mea a priceput ce voia să spună, am strigat „Ah!” atât de tare, încât a tresărit.

— Flirtai cu mine? am întrebat.

— Încercam să flirtez. Credeam că mă pricep binișor, dar acum nu mai sunt așa sigur.

— Jonathan?

Pentru o clipă, și-a luat ochii de la șosea și s-a uitat la mine.

— M-am gândit eu că flirtezi. Voiam doar să mă asigur.

Apoi mi-a zâmbit din nou în felul ăla despre care-i povestisem lui Janice.

Competiția se desfășura într-o sală de conferințe uriașă, într-un hotel din St. Louis. Deși călătoream ca o echipă, concuram individual. În ziua aia, vremea era neobișnuit de caldă pentru sfârșitul lui octombrie, așa cum se întâmplă adesea în Midwest. Mă îmbrăcasem cu o fustă lungă, lăbărțată și cu un tricou și mai larg, pentru că știam că n-aș fi suportat decât haine ușoare și confortabile. Chiar și așa, mi-era foarte cald și începusem să transpir.

— Ești bine? m-a întrebat Jonathan.

Nu scosesem niciun cuvânt de când intrasem în hotel și nu mă desprindeam de lângă el, deși aveam mare nevoie să mă duc la toaletă. Vezica mea nu reacționa bine când eram agitată.

— Când începem să jucăm? am cerut eu să aflu.

Îmi displăcea enorm faptul că nu știam exact cum avea să se desfășoare totul și mi-am dat seama că ar fi trebuit să-l întreb pe Eric la ce să mă aștept de la competiție, înainte să mă înscriu. Dacă rezistam etapei schimbului de amabilități cu adversarul meu și odată ce partida începea, puteam să mă las absorbită de joc și să țin la distanță orice sursă de distragere. Agitația din stomacul meu ar fi dispărut și n-aș mai fi simțit că-mi venea să vomit.

— Prima serie de partide începe la ora zece. Eric are lista cu împărțirea pe grupuri și cu adversarii noștri. Nu-ți face griji. O să-ți explic totul.

Cuvintele lui m-au liniștit și am încuviințat din cap.

— Bine.

În următoarea jumătate de oră ne-am făcut încălzirea, iar Eric ne-a împărtășit tot ce știa despre celelalte echipe. Eu urma să joc până la trei partide, în cazul în care câștigam și avansam în etapa următoare. Prima mea adversară era o fată din Missouri. I-am studiat statisticile și m-am gândit ce deschidere să folosesc.

Cu puțin înainte de ora zece, am intrat în sala de conferințe și ne-am așezat dinaintea tablelor de șah, acolo unde ne repartizaseră, cu ajutorul unor cartonașe cu numele noastre.

— Bună! m-a salutat adversara mea.

Avea păr castaniu, o chema Daisy și, când a întins mâna, i-am strâns-o repede, apoi mi-am îndreptat atenția spre tablă. Emoțiile pe care le aveam fiindcă era primul meu concurs mi-au afectat deschiderea și am șovăit, făcând două mișcări neglijente, una după alta. Ea le-a valorificat imediat și mi-am dat seama rapid că era un adversar puternic, iar asta a fost motivația de care aveam nevoie ca să-mi depășesc emoțiile și să devin combativă. Lupta a fost strânsă până la sfârșit, dar am reușit să fac o mișcare pe care n-o prevăzuse și să-i capturez regele.

— Șah mat.

— Bine jucat! m-a lăudat ea.

Următoarea partidă mi s-a părut mai ușoară, în comparație cu prima; mă așteptasem să fie mai dificilă. Poate că am avut noroc la tragerea la sorți. Mi-am expediat adversarul – un băiat înalt, student la Universitatea din Iowa – destul de ușor, deși mi-a luat două ore.

Înainte să se ridice de la masă, a zis doar atât:

— Uau! OK.

Când m-am așezat în fața celui de-al treilea – și ultim – adversar, jucam de peste patru ore, iar combinația dintre trezitul devreme și energia psihică pe care o consumasem pentru a juca la nivelul ăsta începuse să mă afecteze. Oponentul meu a rămas concentrat asupra tablei când ne-am așezat unul în fața celuilalt. Nu ne-am privit și niciunul din noi n-a scos vreun cuvânt. Partida s-a prelungit mult și în jurul nostru a început să se strângă lume, pe măsură ce restul concurenților terminau de jucat. A fost cu adevărat cea mai dificilă partidă pe care o jucasem vreodată și am reușit să câștig doar pentru că adversarul meu a dat-o-n bară la ultima mutare. Când i-am capturat regele, eram epuizată.

— Șah mat.

Jonathan s-a apropiat de mine și și-a pus mâinile pe umerii mei, strângându-i ușor. Am răsuflat ușurată.

Coechipierii s-au adunat în jurul nostru pentru a sărbători succesele și a deplânge eșecurile. După o vreme, Eric a propus să plecăm din hotel și să mâncăm la o cantină din apropiere. Echipa a acceptat entuziasmată.

— Ce zici, Annika? m-a întrebat Jonathan. Ți-e foame?

— Da.

Era șase seara. Probabil că adversarii îmi auziseră stomacul chiorăind, în timpul partidelor.

— Trebuie să ajung la toaletă și pe urmă sunt gata să plecăm.

În timp ce mă spălam pe mâini, m-am uitat în oglindă. Aveam obrajii rumeni și ochii îmi străluceau, ca niciodată. Poate că așa te simți când ești fericit, mi-am spus. După ce am ieșit din toaletă – dar înainte să ajung la Jonathan, care mă aștepta –, mi-am scos repede pantofii și i-am îndesat în geantă. Janice mă convinsese să renunț la tenișii mei obișnuiți și să-i