înlocuiesc cu o pereche de balerini de-ai ei, iar acum uram senzația pe care mi-o stârneau. Nimeni n-avea să observe că, sub fusta lungă, eram desculță.

Jonathan mă aștepta în dreptul ușii, a deschis-o și m-a urmat afară. Iarba de toamnă târzie se cam ofilise și avea o anumită textură, ușor casantă, care îmi provoca o senzație incredibilă sub tălpi, în timp ce traversam peluza hotelului, ca să-i ajungem din urmă pe ceilalți. Voiam să mă așez pe iarbă și să prind firele între degetele de la picioare. Mi-era cu neputință să explic câtă satisfacție îmi dădea senzația asta sau cât de eficientă era împotriva stresului acumulat în sala aglomerată și după o zi întreagă de concurs.

Jonathan a pornit motorul și a ieșit din parcare.

— Cum se face că ești membră a clubului de peste trei ani, dar, în afară de mine și de Eric, nimeni nu știe cât de bine te pricepi la jocul ăsta? a întrebat el.

Doar șapte dintre noi câștigaseră toate rundele competiției, iar eu și Jonathan ne număram printre ei.

— Când Eric nu poate să joace cu mine, de obicei mă duc acasă.

— De ce?

Cum să-i explic că eram aproape invizibilă pentru ceilalți? Majoritatea membrilor clubului mă îndepărtaseră din grupul lor cu mult timp înainte, catalogându-mă drept fata ciudată și timidă. Aveau dreptate. Pentru cei mai mulți, clubul era un prilej de socializare, iar șahul – o activitate plăcută. Pentru mine era mult mai mult. Când mă concentram asupra jocului, scăpăm de confuzia plină de anxietate care îmi ocupa constant creierul.

— Nu știu. Pur și simplu asta fac.

Când am ajuns la cantină, Jonathan a parcat camioneta și am intrat, alăturându-ne celorlalți. Așteptând la coadă, mi-am strecurat mâinile în buzunarele fustei și am agitat materialul. Gestul ăsta avea ceva liniștitor și sunetul scos îmi plăcea.

— Domnișoară, n-aveți voie să intrați aici așa, a spus o voce.

Nu mi-am dat seama că mi se adresa până când Jonathan a zis:

— Annika, unde-ți sunt pantofii?

A fost ca atunci când vorbești foarte tare pentru că ești într-un loc zgomotos, dar zarva încetează brusc și toată lumea se uită în jur, să descopere cine strigă. Doar că eu nu strigam. Stăteam la coadă, la cantină, în picioarele goale și toată lumea se uita la unghiile mele lăcuite cu ojă roz-aprins. N-o făcusem intenționat. Pur și simplu uitasem să-mi pun iar balerinii înainte de a coborî din camionetă.

Obrajii mi-au luat foc și m-am răsucit spre ușă, apoi m-am panicat când am încercat s-o trag, în loc s-o împing. Zăngănea în timp ce o zgâlțâiam și, când în sfârșit am priceput cum se deschide, am țâșnit afară și am alergat spre parcare. Jonathan m-a ajuns din urmă când trăgeam de mânerul portierei.

— Nu-ți face griji, mi-a zis el. Încalță-te și pe urmă ne întoarcem la cantină.

Am urcat în mașină și mi-am șters cu dosul palmei lacrimile care-mi curgeau pe obraji. Jonathan a rămas în picioare, în dreptul portierei, așteptând răbdător.

— Nu pot să mă întorc acolo, i-am spus.

— De ce?

— Du-te tu. Te aștept aici.

— Annika, nu s-a întâmplat nimic.

— Te rog, nu mă obliga să mă întorc! am țipat.

Și-a pus palmele pe picioarele mele, iar atingerea lui m-a liniștit. Mă făcea să mă simt protejată, ca și când n-ar fi permis niciodată să mi se întâmple ceva rău.

— Rămâi aici și încuie portiera. Mă întorc într-un minut.

A închis portiera, iar eu am încuiat-o. A intrat iar în cantină. L-am urmărit prin geam, vorbind cu restul echipei, apoi îndreptându-se spre tejghea. S-a întors după cinci minute, aducând o sacoșă mare, albă.

M-am întins și am deblocat portiera.

— Le-am spus că ești obosită și că am hotărât să ne întoarcem acasă, fiindcă te-a epuizat competiția. Au înțeles. M-au rugat să-ți transmit că azi te-ai descurcat foarte bine. Am luat sendvișuri și plăcintă. Îți place plăcinta?

Mă lămurisem, dincolo de orice dubiu, cu privire la caracterul lui Jonathan.

— O ador.

— Sendvișul e cu șuncă. Plăcinta, cu mere.

Mi-a întins un sendviș înfășurat în folie de plastic și o caserolă din polistiren, în care era plăcinta, împreună cu o furculiță și un șervețel.

Gestul ăsta îmi aducea aminte de Janice și m-am întrebat dacă voi avea întotdeauna nevoie de cineva care să aibă grijă de mine.

— Mulțumesc.

Niciodată nu eram nepoliticoasă dinadins, dar uitam de multe ori să spun „mulțumesc” și aș fi fost tare jenată dacă mi-aș fi amintit abia după ce Jonathan mă ducea acasă.

Și-a despachetat sendvișul și a mușcat din el.

— Nu pari genul de fată care își lăcuiește unghiile de la picioare în roz-aprins.

— Janice le-a dat cu ojă. A zis că, dacă tot insist să merg atât de mult desculță, măcar să arate drăguț.

Am mușcat din plăcintă, pentru că mâncam desertul primul ori de câte ori aveam ocazia. Mi-era atât de foame, încât a trebuit să-mi impun să fac pauze între înghițituri.

— Nu-mi place să port pantofi, am declarat eu.

Jonathan a izbucnit într-un râs sonor, dar blând.

— Aha! M-am prins.

— Am senzația că mă limitează și că nu-mi pot mișca degetele.

— Și iarna ce faci?

— Sufăr încălțată cu cizme.

— Văd că nu te joci.

Am mușcat iar din plăcintă.

— Singurul joc pe care-l știu e șahul.

După ce am terminat de mâncat, am pornit la drum în liniște, pe autostrada întunecată. Când am ajuns în Urbana, eram tot atât de calmă pe cât puteam fi în afara zidurilor apartamentului meu. Jonathan a parcat în fața clădirii și a oprit motorul. Am deschis portiera și am coborât fără să-mi iau la revedere, concentrându-mă doar să ajung în siguranța și confortul dormitorului meu, unde plănuiam să-mi petrec restul serii singură, încercând să uit experiența asta umilitoare. Spre surprinderea mea, Jonathan a coborât din camionetă și m-a ajuns din urmă în dreptul ușii. M-a luat de mână, iar eu m-am oprit brusc. A strâns-o ușor, fără să-mi dea drumul. Atingerea lui m-a făcut să simt că nu mi se putea întâmpla nimic rău câtă vreme Jonathan mă ținea de mână.

— Vrei să ieși cu mine vineri seară?

— Să ies cu tine unde? am întrebat.

— La o întâlnire. Mergem unde vrei tu.

Nu-mi venea să cred că încă voia să fie văzut cu mine și, mai mult decât atât, să mă scoată în oraș din proprie inițiativă. Jake nu mă invitase niciodată să ies