cu el, iar masa pe care o împărțisem cu Jonathan, ceva mai devreme, fusese pentru mine cea mai apropiată experiență de cinatul în oraș împreună cu un reprezentant al sexului opus.

Și, de asemenea, experiența mea cea mai apropiată de o întâlnire romantică.

— De ce-ai vrea asta?

De ce ar vrea cineva să iasă în oraș cu mine? Rușinea mea era aproape palpabilă și am regretat imediat că-i adresasem întrebarea. De ce să-mi provoc și mai multă umilință?

— Pentru că ești foarte drăguță și-mi placi.

N-am mai spus nimic, iar el mi-a dat drumul și și-a vârât mâinile în buzunare.

— Simt că, lângă tine, pot fi eu însumi.

Toată viața așteptasem să întâlnesc pe cineva alături de care să fiu eu însămi. Nicio clipă nu-mi trecuse prin minte că eu aș putea fi acea persoană pentru altcineva. Cuvintele lui m-au emoționat și am simțit că-mi dau lacrimile.

— Mi-ar plăcea să ies cu tine, i-am răspuns.

Jonathan a zâmbit și privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă, apoi m-am uitat în altă parte.

— Super! Bine. Ne vedem mâine, la clubul de șah.

Am plecat ochii în pământ și am încuviințat. Apoi am intrat în clădire și, cu toate că eram epuizată și nu-mi doream decât să evadez într-un somn profund, nu m-am putut împiedica să mă gândesc la următoarea ocazie când avea să mă țină din nou de mână.

14Jonathan

CHICAGO

AUGUST 2001

 

Rezist cu stoicism cinci zile, apoi cedez și o sun pe Annika. Poimâine plec la New York, la filiala newyorkeză a companiei, unde o să lucrez două săptămâni, și vreau s-o mai văd o dată înainte de plecare.

— Sunt Jonathan, spun când ea ridică receptorul. Nu-mi vine să cred c-ai răspuns. Eram sigur că o să intre robotul.

— Credeam că mă sună Janice. Nu suportă când îi răspunde robotul.

— Voiam să întreb dacă poți să ieși cu mine mâine-seară, la cină. Știu că e cam din scurt.

— Pot să ies la cină. Mi-ar plăcea mult.

— Bine. Ce număr de telefon ai la serviciu? Te sun mâine după-masă.

Annika îmi dă numărul. Observ imediat bucuria debordantă din vocea ei.

Deci se pare că sunt totuși dispus să dau la o parte câteva straturi de-ale Annikăi.

 

La birou sunt ocupat până peste cap, așa că a doua zi, când o sun pe Annika să confirm întâlnirea, îi spun că va trebui să vin la ea direct de la serviciu. Îmi răspunde că și ea lucrează până târziu, așa că mă roagă s-o iau de la bibliotecă și mă anunță că o să fie gata la șapte. E cam devreme pentru mine, dar îmi permit să plec de data asta, pentru că mâine o să fiu în avion cu mult înainte să răsară soarele.

Când ajung, o găsesc discutând cu un bărbat – probabil un coleg de muncă, pentru că amândoi poartă ecusoane agățate de gât. Annika gesticulează cu entuziasm. Nu seamănă deloc cu fata sfioasă pe care am cunoscut-o în facultate și pe care a trebuit s-o scot din carapace. Îmi dau seama că se simte în largul ei în prezența acestui bărbat după distanța mică dintre ei și după felul în care aproape că se uită la el când vorbește. Mă întreb dacă ăsta e tipul despre care a spus că seamănă prea mult cu ea. Nu m-a remarcat încă și mi se pare un pic indiscret s-o urmăresc așa, dar sunt în plin proces de descoperire a Annikăi din prezent și unul dintre lucrurile pe care le-am observat este că are mai multă încredere în sine decât altădată. Probabil că, după zece ani, toată lumea se schimbă.

Mă vede, întrerupe brusc discuția și se apropie de mine fără să-i spună la revedere bărbatului. Nu pare deranjat și pleacă în altă direcție.

— Bună! o salut eu.

— Bună!

— Ești gata de plecare?

— Da. Mă duc să-mi iau lucrurile.

Se îndepărtează fără să se uite peste umăr, ca să se asigure c-o urmez.

În birou, mă sprijin de masa ei de lucru, cât timp închide computerul și-și strânge lucrurile. O femeie scundă și îndesată, neatrăgătoare, cu păr negru, cârlionțat intră hotărâtă în birou.

— Annika, tu ți-ai lăsat căruciorul în secțiunea de recomandări? o întreabă necunoscuta. Blochează culoarul.

Tipa tace brusc când își dă seama că mai e cineva în cameră.

— Nu, zice Annika. Al meu e la locul lui.

Femeia mă studiază în timp ce-și netezește părul.

— Bună! Eu sunt Audrey, șefa Annikăi.

Își bombează pieptul și îmi întinde o mână.

— Nu e șefa mea, spune Annika. Nu-i dau ei raportul.

Audrey zâmbește jenată, ascunzându-și cu grijă ușoara iritare.

Dar mie nu-mi scapă.

— Mă cheamă Jonathan.

Îi strâng mâna rapid.

Audrey îi aruncă Annikăi o privire plină de înțeles.

— Deci lui i-ai lăsat mesaj zilele trecute, Annika.

Se răsucește iar spre mine, sfioasă.

— Și tu ești…

Asta chiar că nu-i treaba ta.

— Iubitul din facultate al Annikăi.

Audrey cască ochii.

Mă uit cu afecțiune la Annika.

— Am fost prima ei dragoste.

— A fost primul în toate privințele pentru mine, spune Annika, fără ocoliș.

— Și acum ați reluat legătura? întreabă Audrey.

Moare de curiozitate.

Eu zâmbesc misterios.

— Ceva de genul.

 

— Nu-mi place Audrey, zice Annika în vreme ce ne îndreptăm spre ieșire.

— Nu te condamn.

— Nu se poartă frumos cu mine și, cu cât încerc mai mult să pun piciorul în prag, cu atât e mai rău.

Mă întristează că, după atâția ani, Annika încă are de-a face cu astfel de mizerii. Văd situații de-astea zilnic, inclusiv la mine la serviciu. Lupta pentru putere e un comportament mai potrivit pentru niște liceeni decât pentru lumea afacerilor.

— Știi cum e când îți vine în minte replica perfectă, dar la câteva ore după ce ai avut nevoie de ea? mă întreabă Annika.

— Da, sigur.

— Așa mi se întâmplă mereu cu Audrey.

— Pun pariu că poți să-i faci față, îi spun.

Ea dă din umeri și lasă privirea în pământ.

Ieșim din clădirea bibliotecii și luăm un taxi. O întrebasem pe Annika dacă îi place mâncarea de la Trattoria Nr. 10 și o anunțasem că am rezervat o masă acolo. „Dar pot anula rezervarea, dacă preferi să mergem în altă parte.” „Ador mâncarea lor. Mai ales pastele cu ricotta și spanac”, spusese ea.

— Cum a fost ziua ta? o întreb, după ce-i spun șoferului unde să ne ducă.

— Bună. Am fost ocupată. În cea mai mare parte a timpului, am smuls buruieni.

— Ai smuls